Un tanar mandru!

Daca in urma cu o luna notam gandurile unui bucurestean pornit intr-un miting pentru stoparea “unei grabite legi a amnistiei”), acum avem exemplul plin de un mare curaj al onesteanului Andrei Popa, care a stat o noapte intreaga protestand in Piata Victoriei din Bucuresti. Iata marturia sa, care a adus un mare val de admiratie, in intreaga tara dar si in strainatate, Andrei Popa devenind si “eroul” a numeroase reportaje transmise de televiziunile din lume: “Cred ca a inceput ca un curaj stupid ce s-a transformat mai apoi intr-un sentiment, iar mai apoi intr-un simbol al rezistentei mele. Am (rezi)stat in Piata Victoriei 12 ore luni 13 februarie, incepand cu ora 20. Da, a fost foarte frig, da a batut vantul, si da, am fost singur in mare parte. De ce am facut toate astea si ce am vrut sa dovedesc? Intai sa va povestesc ce s-a intamplat acolo. Dupa ce am ajuns in multime, am mers tintit in fata la grilaje, acolo unde se aflau jandarmii, unde ma duc de obicei sa arunc o privire sfidatoare guvernului. Dar seara trecuta a fost ceva diferit. M-am uitat la guvern si am spus ca in seara asta nu, in seara asta nu am sa strig nimic de niciun politician, nimic despre nimic. Eu sunt un om introvertit, si strigatul din multime nu este placerea mea ascunsa, asa ca am adoptat un protest ce mi se potriveste mie, m-am asezat pe asfalt si am tacut. Asa se face ca nici nu ma pusesem bine jos si deja 4 oameni au incercat sa vada daca ma simt bine, sa imi spuna ca am sa racesc, sau poate mai rau, ca nu merita, si tot asa incercand sa ma convinga sa ma ridic. Erau ca niste parinti ce incercau sa aiba grija de mine, printre care si un jandarm. Iar de aici totul s-a schimbat. Incepeam sa nu mai am 4 parinti grijulii, incepeau sa fie mai multi. Oameni venind la mine si punandu-mi mana pe umar in semn de solidaritate, oameni stand langa mine si empatizand cu mine, vizibil ingrijorati.

Iar de aici oamenii parca au inteles si s-au schimbat. A aparut primul ceai, oameni care intrebau fara sa ezite daca am nevoie de orice, alt ceai, lacrimile unei femei care spunea ca nu poate sa ma lase acolo fara sa faca nimic, si m-a convins sa imi aduca ceva pe care sa stau, caci asfaltul nu era tocmai prietenos. Si i-am spus ca accept, si a plecat in cautare. Dupa 20 de minute, dupa alte ceaiuri, vine o domnisoara care imi ofera o folie de incalzire ca sa o pun sub mine, poate ma ajuta. Am acceptat-o. Dupa inca cateva minute apare si persoana care mi-a spus ca imi cauta ceva de pus sub mine, nu imi venea sa cred. Imi povesteste cum a fost si la un magazin si nu au vrut sa ii dea un carton, si s-a dus la un prieten sa o ajute (prietenul fiind chiar baiatul ce proiecta pe cladire, acela de a primit amenda). Am ramas blocat, desi nu se vedea din cauza bluzei ce imi acoperea fata. Mi-a spus ca nu poate pleca si sa ma lase acolo toata noaptea. La un moment dat am convins-o sa plece, avand si slujba de dimineata, si mi-a lasat steagul ei tricolor, un fel de spirit al ei care sa nu ma lase singur in noaptea aceia.
Dupa inca cateva ceaiuri si o refuzare de a imi spune parerea in fata camerelor de filmat, jandarmii au inceput sa stranga gardurile metalice. Am fost putin trist, imi luasera cea mai frumoasa priveliste, guvernul vazut printre gratii. Am depasit momentul si m-am consolat cu gandul ca empatizez cu viitorii puscariasi, asa la racoare. Trebuie sa ne punem si in locul lor sa vedem cum e, nu putem fi atat de inumani. Am ramas doar cu o mana de oameni, care mi-au mai dat vreo 2 ceaiuri inainte sa plece si un sandwich. Si asa am ramas eu cu inca un baiat. Dupa vreo 30 de minute vine la mine si imi spune ca el nu mai rezista si ca se retrage. Si de aici am ramas singur, sau cel putin asa am crezut. La 1:15 opreste un taximetrist foarte aproape de mine, pune pe avarii, se da jos, si se indreapta spre mine cu ceai si ceva de mancare (aveam in gand si scenariul cu un par). Mi le-a oferit si mi-a spus ca nu stie ce sa imi spuna dupa ce a aflat ca stau toata seara acolo. Nici eu nu stiam ce sa ii spun. Omul chiar nu s-a zgarcit, a adus acolo pentru toata noaptea sa am. Am ramas amandoi fara cuvinte si ne-am luat la revedere, putini socati de ceea ce s-a intamplat. Peste 10 minute opreste o alta masina cu tineri, zambind larg, bucurandu-se parca de prezenta mea acolo si intrebandu-ma daca nu am nevoie de ceva de mancare. Le-am multumit frumos, surprins de ceea ce se intampla si le-am aratat ca am primit nu de mult mancare. In urma lor opreste un biciclist, un francez, care a stat cu mine 10 minute incercand sa ma incurajeze si spunandu-mi sa am grija de mine sa nu patesc ceva.

Multe masini, claxoane, rezistenta, frig, apare pe la 2:30 o alta masina. Imi spune ca mi-a adus o placinta si un ceai. Persoana din spate lasa geamul jos ca sa ma felicite si sa imi ofere putina bucurie din ceea ce simtea. La un moment dat vin langa mine 3 tineri. Imi spun ca m-au vazut dintr-un taxi si s-au oprit cand m-au vazut. Inima imi fierbea si am stat de vorba cu ei pret de 15 minute. Nu stiam de ce sa ma mai pregatesc in noaptea aceasta. A oprit un domn de la o firma de paza. Imi spune ca e in patrula noaptea asta si ca o sa mai treaca sa vada cum mai sunt, neputand sa ma convinga sa ma duca acasa. Apare dupa vreo ora jumatate cu o paine romaneasca traditionala si cu polistiren de la un aparat pe care l-a cumparat mai de mult. Mi-l ofera sa il pun sub mine ca sa ma ajute cu prietenosul asfalt. A vrut sa ma filmeze pentru a le arata prietenilor lui un spirit tanar care lupta pentru batalia pierduta de ei in ’89. Doua persoane au venit sa vada ce mai e prin piata, si au dat de mine. Mi-au spus ca fac stiri pentru o revista belgiana, si ca de obicei vin pe aici noaptea sa vada ce eroi mai raman pana tarziu. Le-am raspuns cu drag la cateva intrebari si au spus ca se bucura ca rezist aici pentru ei si pentru toti ceilalti.
Un alt taximetrist opreste, se da jos, vine in fata mea, se lasa in jos la nivelul meu, si imi spune ca nu merita sa fac asta, nu le pasa de mine, nu trebuie sa stau aici. A spus ca revine sa discutam mai multe, trebuia sa duca pe cineva care a intrat atunci in taxi. A venit spre dimineata si mi-a adus ceai si ceva de mancare si am discutat impreuna cu alti 2 oameni matinali cateva minute bune.
Am parasit piata la 8:30 cand au venit biciclistii sa pedaleze. Ora 6 a fost cea mai grea, cea mai lunga, cea mai greu de indurat. Credeam ca nu se va sfarsi niciodata. Mainile imi erau degerate, picioarele erau ca niste bete de lemn, vantul imi batea in fata, inima era singura care batea in mine si imi tinea de cald. In noaptea asta am trecut de 15 la numaratoarea ceaiurilor primite, am trecut de 50 la numarul persoanelor ce s-au oprit langa mine sa imi ofere ceva din ce au ei, ceai, mancare, bucurie, grija, si am trecut de multe numarul sutelor de masini ce ma sustineau cand ma vedeau. Imnul si oamenii mi-au tinut de cald, imnul cantandu-l la fiecare 15-20 de minute, uneori chiar de doua ori la rand. Am trecut prin multe in viata, dar sentimentul acesta nu l-am mai simtit niciodata. Era ca si cum o tara intreaga era pe umerii mei, ii duceam o farama din greutati, ii duceam bucuria, mandria, dar si huiduieli. Am simtit pentru o seara ce inseamna sa fii Romania.

De ce am facut asta? Nu pentru politicieni, nu pentru ordonante sau minciuni, am protestat pentru mine. Am vrut sa imi dovedesc ca ma pot jertfi pentru tara asta si nu voi da inapoi cand va fi greu. Si am protestat pentru voi, pentru a va arata ca asta e Romania in care traim si pe care o simtim cu totii, dar nu vrem sa o spunem. Traim in Romania pe care avem grija sa o hranim la greu, sa o incalzim, sa o sustinem, sa plangem pentru ea, sa vedem speranta in ea, speranta unui viitor ce merita trait din toata inima. Asta e Romania in care m-am nascut!”