Zborul sufletului…

Acum, când primavara vrea sa alunge orice amintire despre iarna, trairile unui “suflet de femeie” sunt atât de puternice, asemeni acestei inclestari a naturii… Iata aceasta „cardiograma” a unor mari framântari sufletesti: “Pustiul lumii. Rece, gol, fara nicio urma de stralucire. E o intindere nesfârsita, in care si din care m- am straduit sa ies. Am tipat dar, am fost redusa la tacere de tot ce e formal si a trebuit sa ma conformez pentru ca, mi- am dat seama – inca nu venise vremea sa scap din acest pustiu. Am inceput sa ii inteleg limitele, obiceiurile, sa ne acomodam asa unul cu altul ca doi prieteni nevoiti sa convietuiasca pentru a putea supravietui. Vei trada intr- o zi, imi spunea prietenul meu si eu il linisteam si ii aratam toate acele lucruri bine aranjate, ordonate din care nimeni, niciodata, nu a dezertat. E drept, au fost putini aceia care, au avut curajul sa infrunte pustiul dar, au fost considerati «paria lumii»… In unele dimineti, imi spuneam ca, poate acum e momentul, dupa, totul revenea la normal. Am lasat anotimpuri sa treaca peste mine, si ani sa vina in lentoarea lor. Intinderea e aceeasi, alba, imaculata, nimic nu s-a stricat in ordinea universului si totusi ceva, acolo, a stricat lucruri bine aranjate, ticluite anume de voci care, m- au invatat ca, trebuie sa stau, sa privesc doar, sa nu doresc. Revin. Râd. Exist. Azi, e TOTUL sau NIMIC. ..Imi doresc sa ma rescrii, sa ma citesti, sa ma ascunzi in carti prafuite, si sa ma regasesti asa, dupa o plina iarna, printre straturi grele de nameti, sa ti fiu liman si sa ma dedai pustiului, infrigurarii, sa ard, sa ma topesc… intr o lume cenzurata de pustiu, de goliciune, de goana dupa preamarire. Pentru mine, desertaciunea vietii e, inchisa in clepsidra tainica a unui sarut, in palmele tale care imi ard trupul si ma arunca in haul propriului eu – care uita cine a fost, cine este, si isi rescrie coordonate proprii, se obliga, tainic, tacut, sa invete, sa asculte, sa redescopere… Am controverse, cu mine, cu el, cu lumea. Ma razvratesc, impotriva mea, a lumii, a lui, dupa, cad din nou, din nou, in atingeri si realitati ale fiintei mele, pe care le descopar cu uimire muta. Cer ca si oamenii biblici, apa sau vin, pentru ca, e viata mea, redusa la sensuri simple, firesti… Dansul vietii mele, fricilor mele, temerilor mele, pasiunii mele, care are doar doua limite TOTUL sau NIMIC. Tip, strig, râd. Traiesc. In zadar, i-as explica prietenului meu Pustiul ca, secretul oamenilor, desertaciunea vietii lor, poate fi invinsa, supusa, printr-un sarut, atingere de mâna, o privire in care ne regasim pe noi, cu toate ale noastre – frici, vanitati, orgolii, iubiri, slabiciuni, patimi, pacat. .. Totul este o alta viata, un alt suspin”… Si-n loc a da lumii un nume, a preferat ca sa ramâna “o anonima a atâtor trairi”, in manoasa si intinsa câmpie a Oradei, unde oamenii si la vârsta de “octogenari “ se bucura de viata, de momente de fericire si dragoste cu “pruncii” (nepoti, stranepoti si copii), intr-o batrânete frumoasa, la care exceleaza priceperea, si toata daruirea catre alte fiinte.