Scriitorul, publicistul si dramaturgul iesean Mircea Radu Iacoban este un nume ce nu mai are nevoie de nici o prezentare, randurile sale “inraurind” viata culturala a acestui minunat “colt de rai” – Moldova! Recent el a scris despre doua evenimente … funerare! Unul vine sa inchida marea dezbatere (iscata de numerosi literati), privind raspunsul la intrebarea “care a fost boala de care a suferit Mihai Eminescu?” Randurile lui Mircea Radu Iacoban pleaca de la aparitia, la Bucuresti, sub egida Academiei Romane, a unei lucrari foarte bine documentate, scriitorul iesean notand:” Aberatia se lateste si face cariera, intr-o cultura a suspiciunii si comploturilor, incepand cu cel mitic (complotul mioritic) si «ar fi de plans daca n-ar fi de ras» -, dupa cum scrie, in prefata, acad. Eugen Simion. Asa se face ca in spatele mortii oricarei personalitati eminente se profileaza totdeauna doi ciobani abisali care vor sa-l lichideze pe cel de al treilea, logodit cu o mireasa cosmica. Este ceea ce am sustinut si noi de cativa ani incoace (vezi volumele «Printre carti», «Printre alte carti», «Caminarul», «Traim o singura data», insa bolovanul a luat-o decis la vale si, daca nici aceasta carte datorata elitei universitarilor medicinisti n-o sa-i opreasca rostogolirea, se pare ca nu-i nimic de facut: fantazarea naiv-politista, intemeiata pe «probe» nici macar circumstantiale, va continua sa se insinueze in mentalul natiei. De remarcat ca mai toate referirile bibliografice din carte mentioneaza lucrarea din 1971 a lui Ion Nica, medic la Spitalul Militar din Iasi, primul care a demonstrat inconsistenta diagnosticului de sifilis a lui Mihai Eminescu. Au trebuit sa treaca mai bine de patru decenii si sa apara diversiunea «asasinarii» pentru ca merituoasei cercetari a ieseanului Nica sa i se recunoasca, fie si indirect, calitatea (si rangul) de prima contributie la elucidarea unei delicate chestiuni de istorie literara! In culegerea «Maladia lui Eminescu…», acad. V. Voicu isi propune sa raspunda la intrebarea «A contribuit intoxicatia iatrogena (cu mercur, n.n.) la patografia lui Eminescu?» Concluzia: «Erorile de diagnostic si, implicit, tratamentul de lunga durata cu mercur pentru un presupus lues a supraadaugat sindromului maniaco-depresiv o componenta neuro-toxica cu o agravare a depresiei si aparitia altor simptome psihice, neurologice si organice». Si totusi, nimic malefic in cura cu mercur: asta era tratamentul veacului. Subscriu insa, fara nici o rezerva, interogatiei finale: «… nu vad de ce suntem avansati daca hotaram sau nu ca Eminescu a fost bolnav, cand acesta a lasat in urma opera sa nemuritoare, care azi, in treacat fie spus, a ajuns chiar sa fie ponegrita de persoane cu veleitati de critici literari». Aceasta intrebare poate ca si-o pune si poetul acolo unde se afla, dar tot el isi da raspunsul: «Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece».
Al doilea eveniment trist, “de despartire” este relatat de Mircea Radu Iacoban de la Bacau: “Confratii din orasul lui Bacovia nu s-au prea inghesuit sa-l conduca pana la cripta pe cel care a fost poetul Sergiu Adam, redactorul-sef al revistei «Ateneu» si sub obladuirea caruia multi au debutat si si-au implinit destinul literar. Altfel, rubedenii, vecini, doi-trei colegi de generatie si o slujba galagioasa, brutal amplificata de microfoanele-lavaliera purtate la butoniera si de preot, si de dascali. Electronizarea prestatiei preotesti si ridicarea nivelului sunetului pana in pragul insuportabilului, inspirata, probabil, din zgomotoasele concerte rock, aduc cu sine o neplacuta raceala si creeaza neprielnica distantare intre «intristata adunare» si slujitorul Celui de Sus. Pe de alta parte, greu s-ajunga vocea preotului, chiar daruit cu voce de stentor, dintr-o parte in cealalta a noii megaconstructii de catedrala a bisericii unui cimitir, asa ca iata-ne in dilema: nu-i fericita solutia cu amplificarea, nu-i chip fara… Exacerbarea decibelilor a facut si mai evidenta abtinerea preotului de a infiripa vreo fraza despre personalitatea si truda literara a celui din racla, preferand ratacirea printre pilde biblice potrivite si la nunta, si la si la botez, si la ingropaciune. Nici un confrate de condei nu s-a invrednicit sa spuna doua vorbe, barem pentru a afla poporanii ramasi in biserica dupa slujba duminicala cine-i mortul si ce hram a purtat inainte de a trece pragul catre necunoscutul «dincolo». In locul discursului funebru nerostit asez din nou, ca un memento, strofa lui Victor Eftimiu ce-o evoc de fiecare data in preajma plecarii definitive a confratilor: «Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecam si noi, lasand o parte / In fiecare dintre ei…» Disparutului Sergiu Adam i-am tiparit cateva carti la Editura Junimea din Iasi: «Gravuri», acum 30 de ani (versuri), «Iarna, departe» (proza – pe internet este postata informatia ca a aparut la o editura din Bucuresti; nu, s-a tiparit la Junimea in 1976), volumul de poezie «Brazii ninsi» al Rimmei Kazakova (traducere) si am pritocit impreuna ani multi destinele breslei ca membri in Comitetul de conducere al Asociatiei Scriitorilor din Iasi. Si poezia si personalitatea poetului o defineste in cateva cuvinte criticul Eugen Simion: «Sergiu Adam aduce in versurile lui elegiace si curtenitoare datele traditionale ale poeziei moldovenesti: o tristete visatoare, sentimentul dezradacinarii si al caducitatii, o iubire nezgomotoasa pentru lucrurile ce pier si, in genere, pentru tipurile si arhetipurile lumii taranesti». Completez cu doua versuri din «Gravurile» iesene: «Lumea e totusi frumoasa / pururi as sta s-o contemplu». Si cum acel «pururi» nu ne este dat noua, trecatorilor prin asta lume, ramane sa cautam a atinge poalele eternitatii insirand cuvinte potrivite menite, cine stie, sa ramana: «Nemiscat privesti in urma / ca in viata altcuiva / Au fost toate aievea? / A exista, in adevar, un altadata / Ce straniu! Ce vag! Ce departe!»
