Actualitatea literara – Anomaliile unui insingurat

Uneori, pe micile ecrane, apar niste specialisti binevoitori, care ne atrag atentia ca locuintele construite langa marile transformatoare electrice sau sub retelele de inalta tensiune sunt periculoase focare de boli incurabile cu final galopant. Sursa de nenorocire devine, prin ochiul si mana prozatorului Mircea Cartarescu, un izvor de literatura superioara, capabila sa capteze cititorul, sa-i puna mintea si sufletul la lucru. Autorul isi imagineaza ca exista in subteranele Bucurestiului cateva noduri importante ale vastei retele de energie electrica, niste solenoide uriase, in preajma carora realitatea clacheaza. Se contureaza, daca vreti, o floare, precum moneda de 50 de bani inconjurata de alte cateva de 10. Banalul solenoid – o bobina prin care trece energie determinand un camp magnetic, devine somptuos titlu de roman. Propunerea anterioara fusese “Anomaliile mele”, colectate de eroul narator ani de zile in diverse caiete, carnete, agende si altele si depozitate de-a valma in sertarul unui birou. Sunt pagini redactate de mana cuiva, care, chipurile, nu si-a dorit niciodata sa ajunga scriitor, alcatuind, ca atatia alti cabotini, o scriere doar pentru sine. Eroul refuza rolul unuia dintre miile de scribi, salahori ai condeiului, prinsi in paienjenisul orgoliilor si al cabalelor lumii literare.
Daca ar fi vorba de niste memorii, reflex al literaturii de profil in plina descatusare exploziva dupa 1989, calificativul ar fi unul excelent. Dar scrierea lui Mircea Cartarescu ambitioneaza mult mai mult si, argumentata cu roadele unei fantezii debordante si ale unei sensibilitati ce penduleaza pe o gama foarte larga, de la entuziasm, in doze farmaceutice, e adevarat, la maladiv, atinge coordonatele capodoperei.
Primul gand care ne incita este comparatia cu “Orbitor”, romanul de succes publicat in urma cu mai multi ani. Apar aceleasi teme, motive, obsesii, modalitati de transfigurare, fara insa a ne da dreptul de a vorbi de o continuare sau, mai rau, de autopastisare. Talentul recunoscut al lui Mircea Cartarescu nu-i permite un asemenea stadiu. Aceleasi imagini (un Bucuresti personal, caci strada Silistra si celelalte toponime sunt dintr-o lume funambulesca fierband sub cupola craniana, un oras fabulos, privit si disecat de la fereastra etajului 5, cladiri misterioase prin starea de ruina, tuneluri subterane, armate de insecte si larve respingatoare, uriasi adormiti pe imense afeturi, fluturi grasi si pufosi, turnuri cu vedere spre peisaje suprarealiste) sunt reluate din perspective diferite, sub puterea unei viziuni poliedrice.

Halucinatii, vise si plutiri

Eroul pretinde ca alcatuieste un jurnal ce pare a fi scris intr-un soi de transa, cu vise de levitatie, absolut stranii, cu o invazie de fiinte monstruoase, cu zboruri si plutiri nu intotdeauna provocate de celebrul solenoid. Are mania de a practica inexplicabile si obsedante grefe pe creierul unui cititor tot mai improbabil.”Je suis un autre!” pare a exclama izvoditorul de jurnal. Iluzia este indusa de povestea fratelui geaman, disparut prematur. Poate cel ce scrie este de fapt celalalt, lucru plauzibil deoarece, declara eroul, “am cate un frate geaman in fiecare oglinda”. Pe de alta parte, dintre posibilul scriitor de valoare si aspirantul fara confirmare , el este al doilea. Sub semnul lui “Ce ar fi fost daca…” jocul de oglinzi este abil intretinut. Redactand un manuscris despre care crede ca nu va vedea niciodata lumina tiparului, eroul adulmeca libertatea, dar este infestat de dublura ei, nebunia. Se simte un ales, dar unul pentru dezastru si degringolada mentala.
In acelasi timp predispozitia enciclopedica il determina pe Mircea Cartarescu la vaste lecturi in domenii stiintifice. Printre altele, consulta un “Tratat de medicina legala” scris de Mina Minovici, un alt tratat despre bolile de piele sau o carte de capatai, “Somnul si visele”, de Nicolae Vaschide. Eroul sau, prieten apropiat cu un profesor de matematica, are prilejul unor lungi excursuri in existenta unor personalitati, precum matematicianul Hinton, care si-a consumat energia unei vieti pentru a concretiza teseractul, dara lasata de un cub ce se misca in a patra dimensiune. Consulta desene lasate de Nicolae Minovici, alt membru al celebrei familii, cercetator al thanaticului, mai ales sub latura patibulara, experimentata pe propria-i piele. Cercetatorul capata o aura speciala, legendara (ca si Nicolae Vaschide in alt loc), Mircea Cartarescu intrecandu-se pe sine, cel care in volumul “De ce iubim femeile” scrisese admirabil despre Cristian Vasile, interpretul de neuitat al nemuritoarei “Zaraza”. De altfel, fascinatia legendarului nu-l paraseste nici in “Solenoid”, cateva pagini fiind destinate celebrului talhar Terente, al carui sfarsit sumbru se deruleaza la Braila sub ochii copilului Mina Minovici.
Cu asemenea preliminarii, prozatorul patineaza lejer intre real si magic. Trimis impreuna cu un coleg sa cerceteze “fabrica veche” unde se pare ca elevii isi pierdeau vremea sau puneau la cale tot soiul de ticalosii, eroul, dascal de romana, are, din nou, viziunile din “Orbitor”: intrari care se lasa greu ghicite, tuneluri umede populate de ganganii scabroase, fete gingase adormite pe neverosimile piedestale, scari misterioase care strabat interior turnuri de la ale caror ferestre se deschid stranii perspective. Captat insidios, cititorul se dezmeticeste abia cand i se descrie pozitia profesorului de matematica:talpile pe pardoseala turnului, trupul lungit ca un sarpe si incolacit de-a lungul scarii in spirala din inima cladirii, capul atintindu-si ochii prin ferestrele de sub acoperis. Vine si confirmarea: “monstrul” da a doua zi la scoala un raport din care rezulta ca “fabrica veche” este o ingramadire de ruine fara nimic notabil si pe care, se pare, elevii nici n-o frecventeaza.

Nu este prima si nici ultima minune de acest gen. Inca de pe la cativa anisori eroul intreprinsese o incursiune asemanatoare, impreuna cu o fetita de varsta apropiata, chiar sub nasul militienilor. Austera cladire s-a metamorfozat pe nesimtite intr-o pestera cu stalactite si stalagmite, cu lacuri si insule feerice, mediu propice pentru jocul pustilor de-a viata. Crescand intr-un minut cat altii intr-un an, ei ajung la scena sarutului, intrerupta brutal de doua mame care isi gasesc pruncii adormiti pe banca tare de lemn din sala de asteptare.
Setea de introspectie retrospectiva prin prisma fictionala sau onirica este vorace. Eroul face eforturi titanice pentru a-si aminti exhaustiv timpul de dinainte de a se naste sau de a dobandi amintiri din viitor.
Experimentele sunt declansate si de alti factori. Lectura, de pilda. Reciprocitatea dintre cititor si autor creaza premizele pentru doua capete de pod pe care hoinaresc halucinatiile. Autorul si eroii sai, desi morti demult, vietuiesc osmotic in cititor. Sau, ciudata uneori, viata de cuplu, cu femeia isterica, o chintesenta de mister si spaima, trezind mila si dezgust. Motivul l-am mai intalnit la Marin Preda in “Cel mai iubit dintre pamanteni”: viziunile sunt diferite, asigurand fiecarui scriitor autenticitatea. Stefana din romanul lui Cartarescu apare ca o fiinta delicata reclamand ocrotire din partea celui care traieste bucuria de a poseda un al doilea trup, un al doilea spirit. Matilda lui Preda este o leoaica infuriata care starneste valuri de teroare. Stefana vine din visele cu mici fiinte malefice, cealalta din celebra serie a femeilor dostoievskiene: Nastasia Filipovna, Grusenca… Uneori fantasticul invadeaza realul cel mai prozaic. Colectarea de catre scolari a deseurilor de hartie si depozitarea lor pe culoare si in sali de clasa sunt transformate de imaginatia urieeseasca in plina ebulitie, a eroului intr-o inundatie catastrofala, potopul de hartie urcand implacabil, metru cu metru pana in varful cladirii.

Un scriitor de Premiul “Nobel”

Fluxul introspectiv este intrerupt intermitent de scene petrecute in cancelaria scolii, ornata cu portrete de savanti care capata, pe rand, origini din cele mai exotice. Sub maniera satirica prin care sunt evocate personaje grotesti, meschine, picaresti sau paranoice se strecoara compatimirea pentru soarta dascalilor. (In paranteza fie spus, unii politicieni ar trebui obligati sa citeasca paginile in care dramatismul se imbina cu ridicolul si umilinta cu neputinta unei meserii care, cum afirma naratorul “indobitoceste prin rutina si suficienta”, dar si prin infrastructura precara, pozitionare sociala jignitoare, obligatii injositoare precum recensamantul animalelor si altele).
Cate o fereastra se deschide si spre frumusetile lumii. Poemul padurii de la Voila este un imn de bucurie, ridicat de cel trait in jungla de asfalt, frumusetii si perenitatii naturii. Ca Mircea Cartarescu poate compune ca orice mare creator a demonstrat-o volumul “Levantul”. Si in roman descrierea unei buturugi sau a unei frunze actualizeaza dexteritatea migaloasa a unu Emil Garleanu sau a unui Bratescu Voinesti. Dar evocarea de ansamblu a padurii este atat de coplesitoare incat ne vine sa credem ca Sadoveanu, daca ar fi trait azi, asa ar fi scris!
In acest enorm amalgam de peste 800 de pagini se disting totusi cateva planuri. Mai intai, falsele memorii de la 1 – 2 ani, care blameaza asprimea vietii extrauterine si continua cu amintiri din copilarie si scene din liceu ori studentie, toate consemnate in fabulosul jurnal si devorate de un onirism straniu dar extrem de constructiv, pe taram estetic. Un alt plan il constituie existenta eroului ca profesor de Limba romana, prilej pentru o parada a dascalilor, cu note care merg de la ironie la sarcasm distrugator. Urmeaza suma eforturilor de a ajunge scriitor si exhibarea fericirii de a nu fi ajuns totusi. In fine, trairile din timpul marturisirii cu, din nou, stranietatea lor: amorul cu Irina, pichetistii si morga, ciudata frumusete a ganganiilor de tot felul, de la paianjeni si capuse la sarcopti, acarieni si tarantule – “insectele insectelor”.
Dupa ce inchizi cartea “Solenoid” de Mircea Cartarescu, cateva zile vezi lumea altfel. Ai senzatia ca orice cladire mai ciudata ascunde misterioase adancuri populate de fapturi miraculoase dar si de ganganii oribile, ca poti trece din casa in casa prin peretii deveniti iluzorii perdele de aer si culoare, ca orice fiinta dubioasa devine pasibila de neinchipuite metamorfoze. Dobandim astfel semnalul sigur ca Mircea Cartarescu este un vrajitor nu numai al cuvintelor ci si al sufletelor si mintilor noastre. Un jucator de mare clasa intr-o arena cu fantasmagorii ce se nasc direct si firesc din lumea reala. Sub magica sa bagheta, imaginatia si visele capata consistenta, coborand cu naturalete in piata publica.
Ar mai ramane o intrebare: este Mircea Cartarescu un scriitor de Premiul “Nobel”? Privit prin prisma autonoma a operei, ar mai avea nevoie de cateva selectii si retusuri pe care este singurul in masura sa le faca. Privit comparativ cu atatea mediocritati carora li s-a decernat in mod mai mult sau mai putin discutabil ravnitul premiu, Mircea Cartarescu ar fi trebuit sa-l aiba de mult.
Prof. Aristotel Pilipauteanu, Onesti