Actualitatea literara: Confidente la vremea macesului in floare

Ca publicul cititor este cel mai fertil stimulent pentru un scriitor o dovedeste comentariul postat pe Google de un anonim, dupa ce lecturase cartea Mariei Axinte – Buciumi, intitulata “Lisandra. File risipite la umbra de stejar” si aparuta in 2012 la Editura Ars Docendi: “O carte plina de sensibilitate pentru cititorii sensibili… Merita citita si recitita!” Este acesta doar unul dintre argumentele ce au contribuit la gestul de recidiva a autoarei, care acum ne ofera la aceeasi editura o continuare pe o treapta superioara a reflectiilor sale privind viata, iubirile pierdute sau neintelese, gelozia, destinul sau hazardul.
“Fagaduiala (File ratacite pe poteca)” este o suita de confesiuni avand drept ancore citate semnate, printre altii, de Cicero, Harmann Hesse, Shiki, Vladimir Ghica, , Basho si , bineinteles Vicentiu Ghioldum, poetul – legenda al Onestiului. In principiu, compozitia se bazeaza pe impletirea de meditatie, iluzie si vis, finalizata prin plasmuirea unei lumi in care imposibilul devine posibil, asprimile se catifeleaza iar sufletul chinuit de avatarurile realitatii pare a-si gasi impacarea. Sub umbra de stejar, pe tarmul marii, in Delta, cu barca pe Herastrau, la Brasov sau la Chicago, evanescentele fapturi Pierre si Lisandra sau el si ea , intr-o perpetua transmigrare de identitate, colporteaza suav stari si sentimente dificil definibile altfel. Numai asa, printr-o iluzorie edulcorare , obsedantele intrebari legate de autocunoastere , de sinceritatea trairilor, de capitalul increderii reciproce, pot fi atenuate. Aroma unei cafele, un ficat la gratar, un reconfortant pahar cu vin, eleganta vestimentara constituie suportul deambularilor, rataciri ce ignora jaloanele, cu exceptia propriei fantezii. Vin in sprijin evocarile unor lumi apuse, invocarile unor panze ori carti celebre, sugestive dubluri ale fericirii sau nefericirii. Privirea visatoare patinand pe fereastra biroului spre dealul innobilat cu un palc de stejari diminueaza substantialitatea personajelor, metamorfozandu-le in fantasme. Transfigurarea se opereaza cu atata dexteritate incat cititorul este eliberat de obsesia corespondentelor cu realitatea, nutrita de cartea anterioara a Mariei Axinte – Buciumi. Este, indiscutabil, un castig sub raport estetic, acum cititorul receptand doar universala poveste a unui complex parteneriat ce penduleaza de la tatonare la sentiment, de la plutire celesta la zbucium terestru.
Principala pedala stilistica e enumeratia, marcata grafic prin scari descendente, contribuind si ele la trecerea lejera de la proza la poezie, de la real la oniric:”Si marea, / si valurile / si stancile / ramaneau in urma. / Si vedeam campia,/ si vedeam dealurile, /si vedeam copacii. / Si totul imi era strain…” Pe aproape fiecare pagina exista o sintagma aforistica menita sa sintetizeze. Insiruite, aceste sintagme pot forma ele insele un poem: “Golul ramas m-a secatuit”; “Atunci m-am simtit eliberata, eliberata de mine…”; “Altfel, ma prabusesc in prapastia urii” . Remarcam si alte probe de exprimare sugestiva: “viscolea in toata fiinta mea”; “supa mea cenusie de gand si visare”; “roua sarata a lacrimilor”; “o lacrima, cel mai pur diamant”. Apar usoare nuante autoironice (“El vorbea putin… Eu ma antrenam in arta… monologului”) sau constatari socante prin pertinenta (“Aduna-ti anii, pune-i in palma. Toti sunt ai tai. / Priveste-i, intoarce-i pe toate fatetele… / Atatea culori, atatea nuante, atata stralucire… / Sunt nestemate ce iti fura ochii. / Toate sunt ale tale”). Interesanta este si schimbarea de perspectiva. Aceeasi lume vazuta de Lisandra este reflectata si prin ochii lui Pierre, evident cu adecvarea mijloacelor de expresie. Pentru el, razboiul lasa urme adanci: amintirea dulce – amara a Estherei, viata departe de David, fructul iubirii lor si observatia incarcata de tragism:”cineva imi furase, iremediabil, timpul”. Abordarea polifonica se intregeste prin marturiile lui David: plansul mut peste golul lasat prin disparitia parintelui drag, dorul dupa o tara care ii este si nu-i este patrie, amintirea frumosilor ani ai copilariei. Performanta este si arta portretului. Theodora aduce cu mireasma fina de iasomie. Ochii ei sinceri si linistiti sunt ape de munte izvorate dintr-un adanc necunoscut de transparenta cristalina. Are mers de imparateasa: “cand pasea parca asteptai s-o urmeze alaiul…” Lisandra este “analitica si visatoare, / romantica si realista, / distanta si duioasa / practica si aeriana, / blanda si taioasa, / generoasa / si toate astea la un loc” – o adevarata unitate de contrarii.
Prin universul abordat, prin puterea de traire si transfigurare a sentimentelor complexe si contradictorii, prin capacitatea magica de sugestionare a lectorului, scrierea Mariei Axinte – Buciumi, alcatuita cu un soi de inteligenta lucida si senzuala, poate fi considerata o adevarata carte de suflet.
Prof. Aristotel Pilipauteanu

Si norii plecau alergand…
Si bolta cerului era inalta,
era atat de inalta si de departe…
Si marea,
si valurile
si stancile
Ramaneau in urma.
Si vedeam campia,
si vedeam dealurile,
si vedeam copacii
Si totul imi era strain…
Si rand pe rand, toate imi erau aproape…
Vedeam copacii, copacii stabili, vii, si imi erau dragi…
Maria Axinte – Buciumi