“Adierea soptita a unui vanticel cald si parfumat anticipeaza sosirea mult asteptatei «doamne». Ca orice vedeta, aceasta intarzie putin. Deja turturii inca sclipitori nu mai suporta umilinta de a muri plangand si plini de demnitate, se arunca in gol de la stresini. Crengile pomilor, lasate grele de binecuvantarea sevei vor intra grabite in travaliu, pentru a naste muguri. Primavara bate la geamuri cu degete de flori si de soare, cerandu-va gazduire. Pregatiti-va sa o primiti in sufletele voastre si straduiti-va sa o pastrati acolo pentru totdeauna!” Adresand aceste cuvinte pentru cititorii saptamanalului “Onesti Expres”, patruns de un deosebit talent si har artistic, onesteanul Misu Balaca ne marturiseste: “Dintr-o data revad alte atatea primaveri prin care am trecut, deosebite intre ele de la an la an, dar ramanand in suflet tot primaveri”. Pe una dintre acestea, din anii copilariei, scriitorul Misu Balaca ne-o evoca in randurile care urmeaza…
“Ca mai toate primaverile si aceea venise frumoasa si binefacatoare, incalzindu-ne trupurile firave abia iesite din iarna lunga si rece ce se lasase atat de greu plecata, dar care, in sfarsit se indeparta catre «nordul» din care venise. Ea lasa loc primaverii ce ne patrundea incetul cu incetul in suflete ca o nadejde, acelora care mai ramasesem, inviindu-ne. Satul nostru a fost nici nu stii cand umplut de verdeata si de mireasma placuta de pamant cald, din care, dimineata de dimineata, ieseau aburi ce se tarau ca niste caiere albe, de cantece de pasari si de cotcodacitul neatrerupt al gainilor ouate prin cuibare, de scartaitul rotilor de plug trase de cai nadusiti si de «haitul» barbatesc al plugarilor. Bucurosi de apropierea marilor sarbatori de Pasti, dar mai inainte de acestea a Sfintei Duminici de Florii, zi mare in care Iisus fusese intampinat la intrarea Sa in Cetatea Sfanta de catre multimile de oameni, cu ramuri si flori de finic in maini si cantand «Osana, Osana, Fiu al Lui David», ne pregateam si noi din vreme coroane mai mici de pus pe cap si unele mai mari pentru a fi petrecute pe dupa umeri, ca niste ghiozdane. Astfel impodobiti mergeam pe la casele oamenilor, amintind acestora prin cantec sfantul eveniment. Nu era greu. Ceairul nostru era aproape de sat si era plin de salcii pletoase, plangatoare ce se aplecau ca o mangaiere asupra apelor unui paraias, de o parte si de cealalta a acestuia. Ne cataram asadar in salcii si rupeam lastarii cei mai lungi, mai bine si mai frumos infrunziti, din care mai apoi impleteam coroanele, intrecandu-ne unii pe altii in maiestrie. In Duminica Sfanta de Florii colindam astfel avand pe langa coroanele proaspat inverzite, pline de miros crud de primavara si cate o traista petrecuta pe dupa gat, ori un cosulet in mana in care ar fi urmat sa punem ouale primite ca rasplata a soliei noastre, vestitoare de mare bucurie. Ouale pe care le capatam astfel le adaugam acelora stranse acasa, ce urmau a fi inrosite de sarbatorile Sfintelor Pasti care tocmai soseau… Dimineata primei zile de Pasti a fost intotdeauna frumoasa. Atunci cand noi, cei mai mici ne trezeam, toata casa mirosea a tamaie si a liliac. Mama, ce atunci parea mai tanara si mai frumoasa, se ocupa de toate de cu noapte pentru a ne vedea pe toti macar in aceasta zi, bucurosi si fericiti. Toate erau curate si la locurile lor, galetile erau pline ochi cu apa proaspata, neanceputa, scandurile mesei mici si rotunde erau galbene. Pe o lavita din tinda, sub candela aprinsa, mama pusese un cos mare cu oua, cele mai multe rosii dar si de alte culori. Mama ne mai pregatise gogosi presarate cu zahar alb, cozonac din cel primit ca «imparteala» iar la masa s-a ingrijit sa avem pe langa oua, ciorba si friptura de gaina. Ne punea apoi sa ne spalam pe fata cu apa neanceputa, turnandu-ne chiar ea dintr-o ulcica lucioasa de pamant ars, in care mai inainte pusese un ou rosu. Acel ou se pastra pana la viitoarele sarbatori de Pasti, de peste un an. Daca dupa acest timp oul mai era gasit in stare buna, era semn de bine, de noroc si de sanatate. Daca insa oul era gasit stricat, era semn rau si de ingrijorate… Pentru a ne sterge pe fata mama scotea din lada, anume pentru acest ritual, un stergar de in alb cu dungi galbene, de borangic si cu frumoase inflorituri rosii pe margini. Astfel spalati si cuminecati in sufletele noastre de copii, treceam grabnic la ciocnit oua «pe luate» si rostind «Hristos a Inviat! Adevarat a Inviat!» Acest schimb de vesti de bucurie care insotea nevinovatele noastre prinsori se auzeau pretutindeni si urma sa tina loc de «binete» timp de patruzeci de zile, pana la sarbatoarea Rusaliilor. Astfel sfintiti, mai buni, mai cuminti, mai ascultatori si mai plini de nadejde, ne intorceam increzatori pe la treburile noastre”.
Miracolul
Sfanta sarbatoare a Floriilor a fost una a unui adevarat miracol pentru Misu Balaca, despre acesta, cu harul sau de iscusit povestitor, marturisind: “In iarna din care tocmai ne zbateam sa iesim fusesem si eu ca multi altii, incercat de boala iar dusul meu pe la spitale nu facuse decat sa imputineze orataniile de prin curte. Intr-o noapte, in putinul si «iepurescul» meu somn, am visat un pastor batran care ma sfatuia sa construiesc cu mana mea si chiar in curtea casei mele, o troita?!… De obicei visele se sterg repede din memorie, acesta insa pe masura ce timpul trecea devenea tot mai trainic si mai ferm, luand proportii de obsesie. Sa fac eu o troita?! Cand mai fusese la noi construita o troita si cine ma putea sfatui cum sa o fac??!! Intreband in dreapta si in stanga am descoperit ca o cruce de piatra, uitata de lume exista inca, avand pe ea niste semne tocite de vreme, din care se putea deslusi cateva franturi de cuvinte grecesti sau chirilice, dar se putea deslusi mai bine anul plantarii – 1820. Nu era asadar un punct de plecare ci numai dovada ca cineva candva mai facuse ceva asemanator. Cum nu era alta cale, m-am apucat si am strans materiale, mi-am pregatit uneltele si am purces la treaba. Am inaltat mai intai coliba in care ar fi urmat a fi adapostita crucea impreuna cu alte cateva elemente specifice, un mic crucifix, cateva icoane, un sfesnic. Munca mea a decurs bine desi era vorba de ceva ce nu mai facusem niciodata iar la terminare eram mandru de ceea ce iesise. Crucea am mesterit-o dintr-un lemn de nuc (lemn considerat sfant), inscriptionand pe acesta cateva insemne crestine. Intrasem in luna lui april iar vremea devenise mai blanda, unii dintre pomi incepand sa dea timizi primele flori. Rusinat aproape de indrazneala mea, am rugat preotul din sat sa fixeze o zi pentru o mica slujba de sfintire, pe care o doream. Neascunzand uimirea aceasta mi-a promis ca va veni in ziua de Duminica Floriilor, imediat dupa obisnuita slujba de la biserica. Bucuros de intelegere am anuntat si cativa apropiati si m-am apucat sa pregatesc o masa de sarbatoare cu peste, acesta fiind singurul aliment de frupt pentru care ar fi fost dezlegare. Socotelile mele s-au dovedit gresite deoarece preotul la sfarsitul slujbei de la biserica a facut cunoscut evenimentul credinciosilor iar mai toti acestia, dintr-o inteleasa curiozitate au venit sa fie si ei de fata. Parintele a rostit cuvinte cuvenite la adresa ostenelii mele neasteptate facand cunoscuta, printre altele, parerea ca cei care ar avea bani necesari pentru asa ceva i-ar cheltui mai degraba in deschidere de «buticuri» sau cine stie ce alte afaceri negandind nicicum la asemenea incercari uitate de mult sau si mai rau, luate in deradere. «Iata – zice preotul – o curte saraca dar frumos ingrijita, cu pomi si flori ce nu vor intarzia sa infloresca. Ce pom este acela din fata casei, care aduce atat de bine cu o cadelnita? Vad ca deja are cateva flori deschise… «Este un zarzar, parinte», zic eu. L-am pus de anul trecut si vad ca da semne bune, nu l-am vazut pana acum inflorit niciodata! Imi este drag ca si un copil si abia astept sa-l vad in floare! «Eu cred, mai zice preotul, ca ziua de astazi si aceasta slujba pe care am facut-o pentru sfintirea troitei in chiar ziua sfanta de Florii iti va aduce aceasta bucurie pe care o meriti pe deplin! Asa sa iti ajute Dumnezeu!».
Un timp nu s-a mai auzit altceva decat slabe clinchete de furculite si pahare pana cand unul dintre meseni ridica dintr-o data glas facandu-si grabit semnul Crucii. «Ma fratilor! Ia uitati-va!» Si aratand cu mana catre zarzar, toate privirile se intorc inspre acesta si incremenesc deodata cu uimire dar si cu teama! Zarzarul era de jos si pana sus tot o floare, aratand ca o splendida mireasa aparuta ca din pamant, in fata casei mele. Preotul, destul de surprins si el, se ridica, isi face larg semnul Crucii si multumeste Lui Dumnezeu… Despre aceasta minune s-a discutat in sat la noi si nu numai, troita fiind vizitata in permanenta de oameni de varste si conditii diferite, cu toata dragostea si piosenia, facandu-ma sa ma simt din ce in ce mai multumit de munca mea!”
Ion Moraru
