O cugetare ce nu s-a dovedit efemera mentioneaza ca „poezia este limbajul celor ce nu si-au pierdut definitiv inima.” (Eduard Zalle). Dincolo de graba zilelor si de ceas, dincolo de viteza secolului in care nimeni nu isi mai gaseste timp pentru nimic, mai exista oameni care descopera frumosul, explorandu-si sufletul in profunzimea sa. Un astfel de suflet asternut intre pagini de carte este si cel al poetului Alexandru Dumitru, autor al volumului „Albia soarelui”, aparut la Editura Ateneul Scriitorilor, un volum de poezie contemporana plina de lumina si iubire.
Lumina este parte din fiecare creatie, sub toate formele ei, conturand imagini deosebit de frumoase: lumina cerului care „singur vede” („Mai multa claritate”), lumina primaverii, cand „petalele se vor iubi / facandu-se imparatie / de-a lungul vietii / la picioarele Domnului. // Inflorirea asteapta clopotele de Bunavestire.” („Primavara”). Mai este lumina din suflet, asternuta intr-un poem cu acelasi nume „Copilaria mea / inca mai tresalta / in bratele vremii…” („Lumina din suflet”), lumina de pe chipul unui tata („Isi lumineaza lacrima in vin / s-a pomenit dintr-o data batran” („Tata”), si de departe („Numai baia de lumina / vindeca obositorul neant / si pipaie reinvierea” („De departe”) – imagini care transmit caldura, iubire, credinta. „Timpul este lumina.” afirma Nichita Stanescu. „Dar lumina, ce este Lumina?” In volumul de fata, autorul cu siguranta a aflat tainele luminii, dupa cat de atent le-a scris, cu grija de a nu cadea in pacat „bolnav de prea multa lumina…” („Inclinatie”), avand convingerea ca „viata se joaca / uneori chiar in mintea lui” („Alta incercare”), cand „gandurile scot pete de pe nimicuri” („Evocare”).
Anumite expresii contureaza stilul poetului, care parca isi revarsa lumina din suflet, credinta in Divinitate si-n cerul care „pentru suflet […] / ofera si ingaduie acelasi cliseu / de inaltare precum zborul unei pasari fericite” („Argument”), un zbor care la poetul Alexandru Dumitru se citeste in ochi („Ochii ning imaginatia / dincolo de adevaratele dorinte” („Figurativ”).
Poetul Alexandru Dumitru transmite, ofera din lumina sa cititorului, si tocmai prin aceasta versurile sale stralucesc si mai mult, prin daruirea de suflet. Scrie despre iubire afirmand: „Cu multa iubire / te poti vindeca de intuneric.” („Pe ocolite”)… „Iubirea e omniprezenta./ […] In viata, iubirea isi deschide / ori inchide ochii, Doamne,/ imensitate cuceritoare de inimi.//” („Despre iubire”), ea fiind pentru poet „elixir pentru inima” (“Amagitorul supliciu”). De altfel, intreg volumul, citit pe indelete, e inundat de aceasta lumina pura, care nu are cum sa nu ajunga la sufletul cititorului, mai ales al celui deschis catre frumos. Poetul Alexandru Dumitru scrie cu emotie si traire, iar intr-o nota de tristete adauga: „Si trece omul de la un capat la altul / pe marginea contemplarii / si ramane cumplit de singur /” („Mireasma existentei”), „Ironizez in pagini uneori / culori permanente si obositoare.” („Efervescenta”), „In oase durerea / scutura trandafirii, / aerul arde sa-mi alcatuiasca / cel mai schiop mers./” („Floare de sireap”), dar la final, dincolo de notele acestea de tristete, ramai dupa intreaga lectura cu lumina – parte din stralucirea poeziei acestui autor. „Albia soarelui” e o carte pe care am inchis-o cu un zambet de multumire, pentru ca m-a luminat, si am luat cu mine un vers care mi s-a lipit de suflet: „poemul vindeca o lume” („Revers la medalion”).
Stefania Puscalau
