(continuare din numarul anterior)In volumul „Despre mine si Dalila”, Petre Isachi, pentru a-si atinge eficient tintele, imprumuta vocabule sugestive („cretinozauria”), le creeaza el singur („prostocratia”), se exprima in sintagme insolite („rasul castrator al Catavencilor”), parafrazeaza binecunoscuta teza „traim in Caragiale visand la Eminescu”, ce sufera metamorfoze kafkiene: „Traim in Urmuz si visam la Caragiale, Creanga, Eminescu”. Autorul practica jocul oximoronic („pare foarte clar, adica de neinteles”) sau sarja („tot ce este util nu este frumos”). Pesimismul („de ce sa scrii, sa citesti, sa studiezi, cand poti sa…”; „eficienta este doar rezistenta prin cultura”) paleste sub imperiul principiilor ferme („nu cred ca exista optiuni personale in ordinea divina a lumii”) si al notelor optimiste („poetica sfarsitului continuu naste poetica inceputului”: imperialismul literaturii este absolut iar augusta ei minciuna nu minte niciodata”). Retin atentia incercarile de a defini inefabilul („Poezia este o intemeiere a fiintei prin cuvant”), raportul viata – creatie („Aplicarea grilei critice biografice in judecarea operei unui scriitor este de o gratuitate desavarsita”), tipologiile nationale (Pacala – reprezentare simbolica a poporului roman, care-si rade de toti si de toate. Razand, el distruge si se autodistruge. Gogol ilustreaza bonomia rusa, Creanga, pe cea romaneasca). Nici prezentele insemnari nu se puteau sustrage obsesiei dominante a lui Petre Isachi, romanul. El pune pe hartie utile constatari („polifonia face romanul”; „o asa zisa scoala a privirii sta la baza noului roman european”), emite paradoxuri („romanul regreseaza pe masura ce avanseaza”), analizeaza decalogul Martei Petreu, calificandu-l „meta-roman despre mitografia romanului”). Mai mult, muze cu voci angelice il cauta la telefon pentru a-l descoase suav in legatura cu directia romanului, taman cand teoreticianul este absorbit de prozaice treburi domestice in preajma Craciunului. Memorabile sunt caracterizarile succinte si precise. Nae Ionescu a dezinhibat spiritual o generatie, Alice Voinescu – o fiinta angelica, bantuita de mitul caderii si convinsa ca tragismul este inerent conditiei umane. Basescu este vazut ca un maestru al combinatiilor si dezbinarilor in sensul machiavelic sau al lui Richelieu. Nicolae Manolescu face si el ce poate ca scriitorii sa nu aiba parte de ingratitudinea si miopia contemporanilor. Gheorghe Izbasescu, „scriitorul care a eternizat Onestiul pe harta poetica a Romaniei”, pare sa-si scrie o singura carte (mallarmean vorbind), adaugita cu fiecare volum nuantat si rescris in viziuni complementare. Cornel Galben traieste efectul Steinhardt, calugarul crucificat / configurat intre Socrate si Iisus. Constantin Calin nu este numai un critic literar, ci si romancierul eternei provincii numita Romania. Calistrat Costin nu se dezminte nici in spiritul ironic, nici in cel polemic si pastreaza nemoderata unicitatea interlocutorilor. Ca om, Petre Isachi dovedeste vocatie de dascal („profesorul adevarat este un mare artist: sculpteaza intr-o marmura vie”), de bunic, dar mai ales de prieten. Este surprinzator cat de frecvent (de multe ori involuntar) citeaza din scrierile lui Viorel Savin, pe care-l pretuieste enorm, situandu-l valoric intre Nicolae Breban si Augustin Buzura. In mod sigur Petre Isachi este unul dintre cei doi – trei prieteni care i-au mai ramas lui Viorel Savin, dupa ce a publicat „Acorduri pentru urechile surde”, sacrificiu necesar eului doritor sa repare mizeria morala.
Constient de coordonatele sale, traind dilematic intre realitate si fictiune, intre arta si non – arta, capabil de observatii incitante („Nici astazi rusii nu se recunosc in oglinda lui Dostoievski… se recunosc in schimb scriitorii europeni, americani, asiatici…”), facandu-si chibzuite socoteli („mai bine sa citesti de n ori Faust decat n carti la intamplare”), alcatuindu-si un decalog de sanatate trupeasca si sufleteasca (precum „Glossa” eminesciana, excelent formulata si niciodata respectata), Petre Isachi este adeptul principiului „Sunt modest dar sa se stie!”: „Ignoranta mea atinge perfectiunea”; „imi place sa fiu intrebat, desi nu cunosc nici un raspuns cert”, „scriu ca sa ispasesc o pedeapsa, pedeapsa de a fi mediocru”; „sunt un erou cazut in Text, in lupta cu propria-i prostie / nebunie. Ce vina are fratele meu, cititorul?”) Adevarul este ca dincolo de o doza de pretiozitate (cautarea expresa a unor sintagme epatante, lectia neologismelor ca la Gheorghe Grigurcu, apelul prea des la jargonul teoriei literare), Petre Isachi este o inteligenta percutanta, cu un volum urias de lecturi (ziua si cartea), bine digerate, stapan pe complicate notiuni teoretice (la care cei mai multi dintre colegii sai fac alergie). Desi amarnic forfecat de Dalila – scriitura, „cavalerul literelor” reia sisific si obstinat superba infruntare. Scrie despre Eu si despre aceleasi abisuri personale pana la satietate, pentru a se salva de zadarnicie.
prof. Aristotel Pilipauteanu
