Daca ingerii (cei adevarati) n-au „contact” cu fericirea, „ingerul” Corina Paraschiv a capatat permis de libera compozitie artistica (poezie) pentru eternitate, chiar si numai prin acest prim volum de versuri, pe care l-a publicat. Din prefata acestui volum, numit „Jurnalul unui inger”, aflam de la Clara Margineanu ca autoarea a scris versurile „dintr-o suflare”, sub impulsul sentimentelor de iubire. Credem ca ea, cartea, nu ar fi fost posibila daca autoarea n-ar fi avut o cultura stralucita si un „car” de talent. Chiar si din „cuvantul inainte” – „A cazut un inger” – observam usurinta manuirii de autoare a condeiului in proza. Sincera cu ea si cu cititorii, Corina Paraschiv creeaza si recreeaza emotia trairii sentimentului de iubire, prin care se pot schimba lumi, religii, dinastii, prin care se poate instaura o alta ordine universala, poezia fiind „o forma care poate justifica marile dezastre” („Sa ne iubim”). Volumul debuteaza cu o adresare directa („Auzi, iubite?”), in care subiectul psihologic este exprimat prin verbul „auzi”, care trece pragul auditiv si se transforma in ecou, reverberat spre cele patru zari, in dangatul clopotului de nunta sau de moarte. Confesiunea continua, iar in poezia „Fara titlu” se precizeaza ca „reduta” ravnita era prea mare, ea fiind un „soldat cu suflet pur”. Subiectul poeziei „Iubeste-ma!” este unul psihologic, imperativ, cu valoare eterna („in zi de sarbatoare, si-n zi de post, si-n ziua de apoi”). Modalitatea este precisa – „ascuns si ilicit”), ca sa poata „sa renasca prin forma si culoare” si sa „rescriem vechiul Univers”, intrucat iubitul este „dorinta si frustrare”, „Demiurg sau demon”. Ca intr-o altfel de „Miorita”, dorinta si sublimul placerii capata sacralitate: „sa ma inchini padurii ca pe o jertfa pura; / Ma depui ofranda langa un stejar / Sa ma faci sotie, mama in natura / Si din pantec sacru muguri noi rasar” („Poveste”). Schimbarea registrului apare in poemul „Amurg de an”: „te iubesc ca pe o rascruce”, „ca pe – o dilema / intre o icoana sfanta si-un totem”. Sincera cu ea si cu Dumnezeu va impartasi dragostea si in conditiile detinerii „a zece vieti”, intrucat nimeni nu poate jura ca n-a iubit asemenea si ca nu-si va putea ierta (fiecare) „pacatul”. Tributara unei „plati” (a rasului „sublim”, „frumos”, „labartat”, „hidos”, „angelic”, „cu zgomot”, „subtil”, „isteric”), nu-si mai poate permite dreptul de a „surade / in plata echilibrului blestem”. In ritualul din vis, clipele, dragostea capata si alte proprietati („iubire alcalina”, „trup nepamantesc”, „te gust… mmm… agonie, / iubire si blestem! / e vis, e poezie! / e legamant suprem!” Nici un sacrificiu nu e prea mare pentru „el”, pentru ca iubirea este „sublima si dumnezeiasca”. („De-as sti”). In poemul „Nu stiu” disperarea este totala, pentru ca speranta „a murit”. Se simte un Iisus rastignit, „doar sarutul frumos ma mai doare / atingerea-i inca fierbinte”) iar poeta nu mai are cuvinte. „Alter-ego” (masculin) devine un „print scaldat in soare” („Orbul”), „neinteles si hulit” de oameni („Hoinarul”). Osciland intre „credinta si tagada”, intre ce se intampla firesc si chinul de acum, revolta se indreapta spre destin, „cuvantul… e-nghetat in propria lui iarna” si divinul pare „o blasfemie”. O exceptionala imagine artistica descoperi in „Vagabondul”, ce „picta cu lacrimi dulci o poezie” si care, doct fiind, era neinteles de societate, desi facea parte din decor. „Ciudatii” au ramas vaduviti la disparitia lui, iar in poezie apare ideea ca cine se crede nevinovat sa arunce cu pietre: „Aveti puterea sa mai intrebati / ce inseamna vagabondul vietii mele?” Femeia in existenta-i perena poate fi „nectar”, „granit”, „apa vie”, poate sa zamisleasca o lume. („Estetul”). Adresandu-se direct demiurgului, lunii, luceafarului, pomului, ierbii, izvoarelor, poeta considera ca a fost un „flirt cu viata” si se supara pe sine. („A cui sunt eu?”) Sub forma de litanie traita pana la extrem, ii cere ingerului sau sa o renasca prin moarte, alegand sa-i fie „eterna” lui. Iubirea adolescentina este un vis, o vraja ce nu poate fi distrusa, sarutul, chipul frumos, nuanta ochilor, „nepamanteasca imbratisare” nu pot fi „pictate” chiar cu adaugarea a „o mie de luceferi” ar fi o impietate, de „nici Da Vinci insusi nu ar sti / ca sa redea si adancimea lor” („Tu”). El este „cel ales”, iar ei ii ramane „asteptarea intre stele”. Prin mijlocirea lui Morfeu, la chemarea iubitei, ca in poemul eminescian „Calin – file de poveste”, el vine la patul ei si i-a „sorbit oftatul” cu un sarut. In poemele „Cerem prea mult” si „Replica masculina” autoarea se dovedeste o fina observatoare a capriciilor feminine (inclusiv „cicalitoare”) si a driblingului masculin, a detaliilor prin scenarii si ironii. Periplul confesiunii continua si in poeziile „Ruga” si „Dorinta”, in care dragostea este cosmica, cuprinzand „cerul si pamantul”, „ploaia”, „iarba”, „roua”, „norul”, „stelele”, invitand la meditatie. Un omagiu fiintei iubite intalnim si in poemele „Oh, mama!”, „Dor de mama” ( in care „rostul n-are rost” pentru „legea firii”). Prin „glasul condeiului” autoarea a gasit „terapia” inlaturarii de trecut. Cuvantul „vindeca” o rana, „jurnalul” suplineste un vid. Pentru iubire – jura – „s-a nascut si a murit”. „Dilema” iubirii ar putea fi inlocuita „cu scrisul despre vreme”, despre „cursul valutar”. Corina Paraschiv nu respecta in poemele sale o gradatie a starilor sufletesti cat mai degraba descoperim un amalgam de stari, de la exuberanta si extaz la momente de cumpana si chiar de ganduri nefaste. Autoarea gaseste si „cheia” salvarii in si prin iubire si prin conditia de om unic si irepetabil in lume. Iubirea ii da posibilitate „eului” liric sa calatoreasca in Babilon, Egipt, Antarctica, Sahara, Groapa Marianelor. Cartea Corinei Paraschiv cuprinde o varietate de mijloace artistice specifice poeziei clasice, cu rima. Incheiem demersul nostru sumar cu precizarea ca „Jurnalul unui inger” este o carte de poezie autentica, ce-i va da aripi autoarei spre un nou volum de versuri, pe care iubitorii de frumos spera sa-l primeasca intr-un timp cat mai apropiat.
prof. Stefan Epure








