Ultimul drum al lui Vasile Iosif
12 decembrie 2015. O zi in plina iarna, fara copaci brumati de chiciura, fara omatul adorat de cei mici, dar, lesne de inteles, ignorat uneori de cei mari. O zi trista, fara soare, fara nori, insa stapinita de o ceata puternica, densa. Totul in jur parea pustiu. Nu se putea deslusi nimic pe o distanta de cel mult cativa metri. Ti se parea ca plutesti intre cer si pamant. Prin acest decor natural am ajuns, din Frumuselu, comuna Glavanesti, in satul Cauia (catunul Raspochi) si trupul neinsufletit al scriitorului VASILE IOSIF (1919 – 2015), cu “universul sau de ganduri”, zacea pe masa din holul casei natale “intr-un invelis din patru scanduri”. Somnul neobisnuit nu ii schimbase foarte mult fizionomia. Masina mortuara, prin difuzorul special, cu o muzica solemna si trista, adecvata acestui eveniment, i-a trezit pe consatenii care, rand pe rand, au inceput sa vina ca sa-i aduca un ultim omagiu. Erau intimpinati de stranepotul sau Ionut Ilie, de mama si de tatal acestuia.
Imediat au inceput pregatirile pentru “pusul in poarta”, dupa obiceiul traditional. Au simulat un fel de mindir (paie intinse pe pamintul umed), acoperite cu cearsaf si patura, cu perna si pilota, cu o galeata plina cu apa, farfuria cu mancare (pilaf, sarmale, peste, fiind zi de post) si cana cu vin.
Cortegiul funerar porneste inspre Biserica cu hramul “Sfintii Voievozi”, nou construita, incapatoare,atragatoare prin arhitectura exterioara, dar si prin maiestria picturala a peretilor si a iconostasului. Pardoseala era acoperita cu un set de covoare de aceeasi marime, de aceeasi culoare si cu acelasi model. Ordinea si disciplina se datorau, dupa convingerea mea, preotului Vasile Lacatusu, observandu-l numai dupa cateva atentionari si sfaturi adresate enoriasilor. Penultima slujba (din cele douasprezece Evanghelii) a fost in poarta bisericii, cand nasalia, inconjurata de douazeci si patru de lumanari, l-a primit trista si binevoitoare pentru continuarea ceremoniei religioase din biserica.
SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA “VASILE ALECSANDRI” BACAU a fost prezenta prin coroana (singura, de altfel) depusa la capataiul decedatului si prin cuvantul de ADIO pe care l-am rostit in acest cadru. (Presedintele Societatii, conf.univ.dr. Ioan Danila, prieten al celui disparut, se afla la Iasi, pentru a participa la sesiunea finala a Campaniei Oamenii Timpului, unde a fost nominalizatul judetului Bacau la categoria “Jurnalism”.)
“Poet, prozator, dramaturg, publicist, redactor, VASILE IOSIF s-a nascut la 16 mai 1919, intr-o familie de tarani din satul Cauia, comuna Dealul Morii, judetul Bacau. Pana la 14 ani a copilarit in aceasta casuta modesta si a trait cele mai frumoase clipe de viata, «clipele neuitatei copilarii», unde aminteste despre locurile si intimplarile care l-au fermecat de aproape un secol. In poezia «ZVAPAIATUL», din volumul «NEUITATA COPILARIE», este prezent portretul copilului de la tara, de altadata, zicand astfel: “Pe dealul dinspre Berheci. Un parau inserpuit,/ deal cu alba-dulama de-omat, acoperit , / opinca din pielea neparlita a porcului zbarniia / ca si sania, din nadragii grosi de- aba!/ Apoi, intr-un mintean de-al tatei si caciula mare, / mitoasa, din blana mielului, dupa intarcare, / in ajunul Anului Nou, tarziu mai catre seara, / am iesit si eu, inimos, pe prispa-afara”.
A luptat pe front din 1941 pana la sfarsitul razboiului. A fost absolventul primei promotii a Scolii de Literatura Mihai Eminescu din Bucuresti (1951), apoi membru titular al Uniunii Scriitorilor din Romania si unul dintre initiatorii revistei literare Tanarul scriitor, in care si-a publicat o parte din scrierile sale. La concursul literar republican din 1949, a fost premiat pentru prima poezie scrisa, iar in toamna anului 1960 i s-a jucat pe scena Teatrului National din Bucuresti piesa de teatru “Maria”, interpretata de actori celebri: Grigore Vasiliu-Birlic, Eugenia Popovici, Sanda Toma, Alexandru Giugaru. Alte piese de teatru scrise, dupa acest moment de succes, au fost: “Pumnul lui Anteu” – 1982 (o fantezie politica); “Oaia neagra” – 1984 (farsa intr-un act); “Vinovatul joc al tineretii” – 1988 (drama); “Rasu-plansu” – 1997 (sase texte dramatice). Cele 37 de povestiri scrise pe parcursul a doi ani chiar in satul natal, dupa iesirea la pensie, au la baza intamplari reale traite de autor sau auzite si vazute pe plaiurile Moldovei si au fost grupate sub titlul “Florin si Florina” Alte scrieri ale lui Vasile Iosif au fost: “Baietana” – 1991 (povestiri); “Amurg senin” – 1996 (versuri); “Neuitata copilarie” – 2004 (versuri pentru copii) si “Palaria de pai” -1987 (roman).
Volumul din 2011, intitulat “Gandind, mai pot zice ca sunt” (Editura Egal, Bacau), cu o prefata de Ioan Danila, cuprinde ziceri filozofice si expresii celebre despre natura si viata umana, adunate de-a lungul mai multor ani. Doar cateva amintesc, spre cinstire: “O, Doamne! Viata e totusi frumoasa!” (Schiller); “Oamenii invata invatand pe altii.” (Seneca); “Nu invatam pentru scoala, ci pentru viata”. (Seneca); “Un conducator nu are familie. Familia sa e cetatea, tara.” (Pilde); “Domnitorii sunt muritori, dar tara este vesnica.” (Tacitus) si “Exista Dumnezeu! Fiindca e prea multa ordine in univers.” (A. Einstein)
Fiind un apropiat al scriitorului Vasile Iosif, editorul de la Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacau, conf.univ.dr. Ioan Danila, in postfata cartii “Patruzeci de suflete si… jumatate”, scrie: “In urma cu ceva vreme, mi-a incredintat o mapa cu mai multe materiale, pe care le dorea tiparite sub un titlu sumativ: «Poezii, povestiri, schite si dialoguri». Mi s-a parut dezavantajoasa cumularea registrelor – desi, sub raport didactic, ar fi rezultat o imagine unitara a genurilor literare -, asa incat am oferit publicului o placheta de versuri, «Sunt cantaretul stelelor de vis», aparuta in 2014, acum un volum de proza, iar in final, dialogurile… Cele noua povestiri cu alte cinci schite demonstreaza prin tematica si compozitie ca Vasile Iosif este nu numai un iscusit dramaturg, ci si un prozator de talent”. Acelasi critic literar, in volumul citat remarca: “Piesele de teatru, proza, poeziile si chiar reportajele date la iveala in cateva decenii de viata gazetareasca depun marturie despre un spirit nelinistit, aventurier de bunavoie pe marea vietii si – cu speciala statura – pe frontul cuvantului etern. Cu sarg, truda si temperata visare, intr-un segment de timp patruns de imprevizibile prefaceri sociale si estetice, Vasile Iosif isi merita implinita ultima dorinta: «a dainui macar cu unul din versuri- nemuritor! » (Apocrif). Horatianul «Non omnis moriar» ii acompaniaza asezarea romantica «printre cantaretii stelelor din vis».
«Cand o fi sa mor» este titlul unei poezii din volumul «Sunt cantaretul stelelor din vis»: «Vreau sa mor in satul strabun, natal, / sub umbra ulmului din deal, / pe un pat cu velinta ierbii moale , / sa nu mai simt durerile din sale / […]… pe drumul vietii, oricat de greu, / am fost invingator, mai mereu, / ca modest aed al timpului meu!»
De Ziua Scriitorilor Romani, editia 2013, Uniunea Scriitorilor din Romania i-a acordat DIPLOMA DE EXCELENTA domnului VASILE IOSIF pentru pretioasa activitate literara, la implinirea varstei de 95 de ani. Semneaza criticul literar NICOLAE MANOLESCU, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania. A mai primit titlul de cel mai activ senior, acordat de Asociatia “Caritas” Romania. Scriitorul Dragos Vicol, in prefata volumului de versuri “Flori de mirt”, arata: «Ele, florile de mirt, simbolizeaza dragostea poetului pentru pamantul sau natal, puritatea cantecului care celebreaza adanca si neintinata comuniune dintre om si sentimentul obarsiei, dintre dorul poetului si frumusetea unica a transformarii pamantului natal in ceea ce si el, poetul, alaturi de toti ai lui, viseaza si dureaza cu unelte de argint ale versului sau. Cu parul brumat de ani, cu umerii incarcati de fapte, de bucurii si de infrangeri, poetul patrunde in lumea satului sau. […] Totul ii aminteste de copilarie, de adolescenta, de pasii mamei, de muncile aspre ale tatei».
Iata poezia, “Mama”, din volumul “Flori de mirt”: “Pe prispa casei batranesti, din sat , / Cu dragoste pe toti ne-a leganat. / A plans indurerata pe copaie / Cand trupul de pojar ardea vapaie. / Scaldandu-ne cu flori de nuc si soc, / Ea ne-a pazit de apa si de foc, / Iar cand prasea porumbul pe hotar, / Cu-a ei broboada ne-a facut umbrar. / S-a zbuciumat prin negri ani, calici, / Sa crestem toti ca paltinii, voinici. / Si-a hohotit pierduta-n pragul portii / Cand domnii ne-au manat catre transeul mortii. / Opt prunci am fost. Patru-s de mult pamant, / Iar cei ramasi plecaram ca frunzele in vant. / Si noaptea-i tot mai lunga, cand plange langa tata / C-aproape nu-i niciunul sa-i lumineze vatra. / I se insoare-obrazul cand dupa ani, vreunul / Ii trecu pragul casei, cum vine-n cuib lastunul. / Ne-mbie cu placinte, la piept cu drag ne strange, / Ne mangaie, ne cearta si-n hohot iarasi plange, / Ca a crescut cu grija atati salbatici pui / Care-au uitat de cuibul ascuns intre gutui. / / Nu l-am uitat, maicuto, caci vatra parinteasca / Ni-i tarna calda-n suflet, ca vesnic sa-nfloreasca, / Cat mame-or fi pe lume si cat or fi feciori, / Nemuritoarea floare a dorului din dor!”
L-am cunoscut personal pe “cantaretul stelelor din vis” la 20 octombrie 2014, cand, in fata casei noastre din Frumuselu, a sosit impreuna cu nepotul si nepoata sa. Aflasem despre activitatea-i literara, dar mai convingator a fost domnul Ioan Danila, spunandu-mi ca se preocupa indeaproape de biblioteca personala a scriitorului si de editarea scrierilor sale. Desi avea o varsta inaintata, nu contenea sa scrie. Regret, Stimate Domnule Vasile Iosif, ca ati plecat dintre noi. Nu mai era mult pana la cel putin o suta de ani. Ati promis atunci ca nu va dati batut, ca trebuie sa mai scrieti. Nu-mi ramane decat sa spun “Regrete eterne!” si sa indrept o ruga catre cer: “Doamne, fa ca sufletu-i sa se odihneasca in pace!”
Prof. Tatiana Galan
