Un cuplu care a depasit perioada primului amor traieste criza identitara. Femeia este cea care pare a suferi mai mult; se simte neglijata si cere dovezi de iubire intr-o maniera ce frizeaza absurdul. Mai rational, barbatul incearca sa trateze situatia cu umor, desi este convins el insusi ca lucrurile nu sunt in regula. Un al treilea personaj, experimentat si intelept vine cu sfaturi si concluzii. Mascarada pe care o provoaca barbatul parodiind anii de inceput, “zapezile de altadata” reprezinta proba indubitabila ca relatia evolueaza pe fagasul normal si trebuie acceptata ca atare. Cam acesta este textul lui Dumitru Solomon, ajustat cu cateva artificii care tin de comicul de limbaj. Un text care nu ofera prea mult, una dintre piesele marginale scrise de un redutabil dramaturg, intarind ideea ca nu tot ceea ce asterne un scriitor pe hartie este capodopera. Nici chiar integrala Shakespeare nu multumeste pe toata lumea. In aceste circumstante, regizorului, care si-a ales sau caruia i s-a impus textul din motive comerciale, nu-i mai ramane decat sa apese pedala de acceleratie a gagului recurgand la tot soiul de clovnerii pana la stadiul de circ. Indicele de toleranta depinde de bunul simt si de talentul regizoral. De aceea farmecul spectacolului cu piesa “Zapezile de altadata”, vizionat de onesteni la inceput de noiembrie, rezida in abilitatea regizoarei Ilinca Stihi si in jocul actorilor de la Teatrul “George Ciprian” din Buzau. Precum candva Amza Pellea facea dintr-un text insipid intitulat chiar “Nic-nic” o capodopera scenica, si trio-ul actual reuseste o performanta demna de invidiat.
Exista persoane, si deci actori, care prin simpla prezenta strarnesc simpatia si admiratia. Este cazul Ancai Sigartau (in foto), componenta notabila a generatiei actuale de actori romani. Expresivitatea privirii, zambetul seducator, naturaletea limbajului, dictia cu note personale, vocea putin voalata admirabil flexibilizata, jocul scenic vrajesc si conving inca de la prima aparitie. Ceea ce urmeaza este un festin oferit publicului insetat de frumos si dornic simultan de destindere. Trecerea lejera de la un registru interpretativ la altul, sincretismul mijloacelor de expresie, spontaneitatea si disimularea se insumeaza in proba de rafinament proprie marilor actori. Jocul impecabil al Ancai Sigartau a fost pe masura asteptarilor. Revelatia spectacolului a fost insa Cristi Iacob, actor care a impresionat prin gama complexa edificata pe baza talentului nativ si pe obsesia perfectiunii: miscare scenica fara economisirea eforului fizic, mimica si gestica armonizate cu situatiile, tuse groase care au strarnit ilaritate si ropote de aplauze, inventii lingvistice spontane, comunicarea directa cu sala sunt doar cateva dintre piesele din arsenalul artistic al acestui interpret-surpriza. In ce-l priveste pe Constantin Cojocaru, profesionalismul este atributul care il defineste. Echilibrat, intelept, cu un timbru vocal implicand eleganta si persuasiune a reusit sa faca dintr-un “al treilea” un personaj aplaudat la scena deschisa.
Scenografia, inteligent gandita de Imelda Manu, se caracterizeaza prin simplitate si utilitate. Truvaiurile ingenioase pentru intrari intempestive sau retrageri discrete au facut deliciul publicului. Un public entuziast care a parasit sala bine dispus, cu dorinta altor spectacole de acest calibru.
Prof. Aristotel Pilipauteanu, Onesti
