Recent, spatiul moldaval cartii s-a imbogatit cu o carte deosebita, cu volumul de versuri “Open de dor”, ce il are ca autor pe Ioan Mateiciuc, siretean cu distinsii intelectuali Paul si Valeria Soucaliuc din Onesti. Aceasta carte a fost lansata la Siret, Suceava, Alba Iulia si Cernauti, cu sprijinul prof. Iurii Levcic, mare prieten al romanilor, care conduce Centrul de promovare a culturii si traditiilor romanesti din Cernauti. In ziua de 19 aprilie cartea poetului Ioan Mateiciuc va fi lansata si la Bacau, acest eveniment constituindu-se ca un prilej fericit pentru a o face cunoscuta si iubitorilor poeziei de pe meleagurile trotusene. Prezent in “Onesti Expres” cu cronici literare pline de profunzime la volumele de poezie, proza si de publicistica aparute recent, prof. Aristotel Pilipauteanu a analizat si noua aparitie “Open de dor”, despre care a notat:”O bijuterie editoriala, cu o grafica exceptionala, care ar merita ea singura o cronica, menita sa omagieze talentul artistei Andreea Alexandra Stela Juduc, ne ofera «Alexandria Publishing House». Versurile incitant intitulate «Open de dor» se vor gandiri desavarsite si apartin lui Ioan Mateiciuc (nascut in anul 1986 in orasul Siret, jud. Suceava), posesor al unor solide studii de filosofie, istorie, geografie dar si un cantautor cunoscut, organizatorul Festivalului National de Muzica Folk si Poezie «Folkever». Prezentarea Clarei Margineanu, plina de sensibilitate, evoca o vreme in care atunci cand «ne intalnim rar si festiv, nu ne spunem mare lucru. Paradoxal si razbunator in aceste timpuri, se scrie tot mai multa poezie». Poezie grava, duioasa, vibranta precum cea izvodita de un tanar care, intr-un orasel cu o gara parasita, cu vagoane abandonate pe sine ce nu mai duc nicaieri, a facut sa rada si sa planga chitarile pana tarziu in noapte. Un poet care sculpteaza cu ochii si cu vocea in trup de femeie. Cele 50 de poeme sunt dublate de 50 de planse atat de sugestive, incat talmacesc adesea spatiul dintre si de dincolo de cuvinte, unde gratioase, stau tainuite inefabil. Ca noi toti care stim ce este poezia dar nu ne punem mintea sa o definim, Ioan Mateiciuc nu-si propune o clarificare a combustiilor launtrice; emite doar semnale, multe dificil decodabile sau chiar indescifrabile. Icoana Fecioarei, poarta spre un alt joc secund, mai pur, este subminata de privirea sarpelui starnind indoiala fetei cu mar. Muzele arunca mere rosii, devorate hain de viata: «Deghizata, tu deschide ochii / si musca din partea mea vie / dar nu uita ca treaba asta / cu litere de mana se scrie». Naluca „opt fara” trezind fior de iubire si spaima, colinda labirintul trairii. Din mojarul clisos al existentei (”Si zorii tradeaza lumina / te chinui absurd sa adormi, aceeasi zapada din pomi / isi mangaie trista nevina . / Si cad, si cad intins, / refuz sa fiu invins”), tasneste tipatul dorintei de purificare („sa fim altcumva noi toti laolalta / din lumea uitata”). Iubirea cea mai aprinsa se eternizeaza in obiecte banale, precum sacrul in profan:”Ai fi uimita sa stii ca dorm, / asa tarziu, / fara sosetele tale preferate / fara vinul tau demisec, / fara fesul galben, cu parul ud, / cu perna stransa intre picioare, / mirosind a Vanderblit”; „Te iubesc nu se poate scrie / nici pe foita de ploaie, / nici pe zapada”. Mintea isi face loc intre tangouri si vodca, mirosind a nopti de dragoste neprotejata. Dragostea este dureros de dulce:”strang de mana atat de tare / incat simt rana unde am tinut cuiul / pe care a stat agatat deseori trupul tau”, sau „intinsa pe jaratec sa te descui de teama, / ferestrele din trup sa le deschid aiurea”. Unele versuri au incarcatura aforistica („A tese aripi pruncilor abandonati tarziu – e doar mai demidulce decat sa-i leganam”), altele fac proba capacitatii de portretizare („rujul de pe buzele ei, intamplator, / felul in care isi tine rochia alba, / maieul peste buric, facut nod, / mainile ei aproape perfecte”). Iubita, aceasta „violin woman” (inca o nota de 10 pentru grafica), este conturata prin elemente exterioare („camera ta nu are cer”, „lumea ta e afara”, „ e atat de frig fara tine”). Metaforele izvorasc firesc („te-ai desfacut in pasari calatoare”, „aud minunile / … / asa ca o vorba de femeie / care trece goala peste calea ferata, ”ultima moneda ascunsa intre cap si pajura” sau, atat de stanesciana „ma respiri razand”. O calitate esentiala a scriiturii lui Ioan Mateiciuc o reprezinta concizia („Am renuntat sa mai fur / cand tipa de la tejghea / a observat ca imi lipseste ceva” ). Jocurile de cuvinte descretesc fruntea (cateva titluri: „Visc versa”, „Visul unei nopti de doamna”, „Nu cer mai nu decat pot da”, „Cat poate costa cu a din a”). Cantabilitatea versurilor este evidenta, semn ca ideea a fost indelung rotunjita, slefuita in vreme ce degetele cautau acordul potrivit pe strune de chitara. Uneori ritmul trimite la scandarea odelor horatiene („As vrea sa te tes cu fire de carne din mine / cu ochii deschisi pe lacrimi sa curga margele”). Alteori amfibrahul aminteste de cadenta romantica („In straie de mire prin ploaie pasesc / si-mi caut mireasa de-o luna, de miere”). In fine, de cele mai multe ori gandul razbate in lumina printr-o fluenta naturala („Si au sculptat in ceruri gramezile de ape / nu ca sa te opreasca, ci caii sa-i adape”). Recomandarile facute de catre Dinu Olarasu, Calin Ciobotari si Mihai Panzaru – PIM pe coperta volumului confirma senzatia ca luand in mana aceasta bijuterie grafica si sonora, vezi si auzi farame de paradis”.
Rezonanta unor trairi zbuciumate
La fel ca prof. Aristotel Pilipauteanu si prof. Valeria Soucaliuc, ei desfasurand o bogata activitate didactica in Onesti, unde au bucuria de a se intalni mereu cu pretuirea elevilor sai, a notat despre noua aparitie editoriala: “In contextul zilelor noastre, atat de pragmatice, cand a citi poezie este un fapt din ce in ce mai rar, se presupune ca a scrie poezie devine, aproape, un act de curaj. Se vede, insa, ca poetul debutant Ioan Mateiciuc nu priveste lucrurile din perspectiva acestor statistici negative. Volumul pe care il va promova si in orasul Bacau, la19 aprilie, a fost conceput ca reactie fireasca la niste trairi si emotii autentice, deosebite, cu menirea de a comunica si de a se comunica, in mod expresiv. Intr-adevar, culegerea de poeme, purtand un titlu incitant «Open de dor», este un dar de suflet pentru cititorii de poezie. Desi mai rari ori mai putin vizibili, ei exista, iar poezia are prezent. Volumul impresioneaza, inainte de toate, prin aspectul lui. Este o carte-obiect de arta, menit sa delecteze ochiul, ca spectacol plastic. Ilustratiile, pentru coperta si pentru fiecare poem, sunt realizate de catre talentata plasticiana Alexandra Andreea Stela Juduc. La forma atractiva a volumului contribuie si dispunerea in pagina a textelor, alegerea caracterelor, a ornamentelor florale de la colturi – toate convingand ca volumul a fost conceput „cu coltul inimii” si infaptuit „cu litere de mana”. Tot „cu litere de mana” a fost culeasa si originala prefata a cartii, o bijuterie miniaturala, in chip de scrisoare, de fapt, o convingatoare invitatie spre lectura, din partea unei tinere, dar deja consacrate poete (este la al 10-lea volum publicat), Clara Margineanu. Poemul ce da titlul cartii lui Ioan Mateiciuc, „Open de dor”, in ciuda aspectului sau ironic, de calambur, este o tandra confesiune lirica, presarata cu accente elegiace, pe tema deschiderii sufletului catre trairi dintre cele mai profunde, catre acea „ cuprindere a necuprinsului”, numita, in limba noastra, „dor”. Riscul unei voite afundari in trairi zbuciumate , anuntat prin titlul usor zeflemitor, este deplin constientizat, in alt poem: „Pasesc fara margini pe urmele tale…/ Inalt zmee sute, ei cata spre cer…/ Sfarsesc deseori privind prea departe…” Destul de vizibil, detasam o tema majora in aceasta carte, numita de poet „trecerea” ori „petrecerea”, alteori, „anotimpurile”. Se are in vedere tema timpului, abordata si nostalgic, si lucid. Sunt numite doar doua anotimpuri, toamna si iarna, amandoua incarcate de semnificatii metaforice, precum: regretul despartirii, apasatoarea singuratate, neimplinirea in iubire, infruntarea prin scris a tristetii, demna, desi dureroasa, confruntare cu timpul — a opri, a intoarce inapoi, a instapani, a evoca, a te revolta, a te elibera. Finalul unui poem este concluziv: „Si cad, si cad mereu, / refuz sa fiu invins.” Cele doua anotimpuri-metafore, avand conotatii sumbre, apar asociate inedit, precum: „toamna -zid ”, ,,toamna din fecioara”, „toamna de rezerva”, „toamna-veste”, „ toamna- poveste” , „toamna care ne trece prin gand iar”. In clipe de acute trairi, eul realizeaza dramatic ca nu timpul trece, ci noi suntem cei care trecem: ,,…adesea mai plang / cand simt anotimpuri cum pleaca din mine”. Despre modelul poetului Ioan Mateiciuc s-a scris deja, deslusibil nu doar prin spiritul ironist si predispozitii pentru joc al cuvintelor, ci si prin regasirea motivului nichitastanescian „rasu-plansu”. Citam un poem scurt, cu titlul „Joc intre anotimpuri” : „As vrea sa te tes cu fire de carne din mine / cu ochii deschisi, pe lacrimi sa curga margele, / sa-ti pui decolteul la spate, zapada cand vine / pe trupuri incinse si bete iar toamna sa verse.” Atunci, trairile, gandurile, durerile devin stari emotionale si vibratii de suflet care se cer exprimate, se cer „tipate” in cuvinte, care, astfel, se tranforma in mesaj poetic, nu doar adresat noua, ci spus si in numele nostru, al acelora ce nu scriem poezie, dar putem regasi acolo propriile trairi, idei si perceptii, indiferent de pregatire ori varste. Cu ele ne eliberam sau ne aparam, prin ele poetii isi exercita suprema libertate – de a se exprima pe sine, pentru sine, dar si pentru altii. Fiind absolvent al Facultatii de Filosofie, nu ne surprinde existenta substratului adanc, in toate poemele sale, in spiritul caruia sunt abordate si motivele poetice biblice, atat de des intalnite, nu deplin demitizate, mai degraba, remitizate in sens modern, poate si usor ludic. Ioan Mateiciuc este un visator lucid, el isi asuma lumea in care traieste cu maxima responsabilitate si cu binecuvantare. Citam cateva titluri de poeme: „Fata cu mar”, „De toamna (Intoarcerea la Adam si Eva)”, „Pacat”, „Intamplari din orasul cu ingeri”, „Intruchiparea Evei”, „Rugaciune”, „Straja mintii mele”, „Pilda”. In acest sens, recunoastem si motive poetice recurente, precum „ingeri” si „aripi”, insa acestea apar insotite, aproape mereu, de epitete negative. Ingerii sunt „tacuti”, „care cad”, vin „in ploaie”, „ in cascade”, „sculptati in graba”, „cad in spinare”, „tesuti pruncilor abandonati”, „vanduti second-hand”. Aripile apar „rupte”, „frante”, „furate”, „ de sticla”. Citam un scurt poem, intitulat „Sens uzual”: „Tin in mana paharul / cu care am vrut / sa te vad altfel, / fara paradis cersit, / cel putin in cer.” Ioan Mateiciuc scrie o poezie vizuala si muzicala. A si fost prezentat, inca de la evenimentul lansarii, drept „un orfic innascut … angajat spre poezia cu tonuri muzicale” (Paul Gorban”). Exista si un poem, intitulat „Violin women”, secondat fiind de o foarte inspirata ilustratie a decoratoarei de carte, pe care, in acest sens, am putea s-o numim co-autoarea volumului. Poemul pledeaza, cu impresionanta putere, pentru ideea unui modern sincronism al artelor, cel care se adreseaza, deopotriva, ochiului, urechii, inimii, mintii, ba, pe calea transfigurata, chiar si pipaitului: „Am inceput sa sculptez. / Am invatat sa sculptez / in carne de femeie / cu o singura mana, / uneori cu ochii, / cu tonul vocii, / alteori, cu totul.” Dupa propria marturisire, poezia ocupa locul dintai in viata autorului, muzica este complementara, menita sa-i sporeasca dimensiunile , sa-i adanceasca fascinatia”.
Opinii consemnate de Ion Moraru
