Continuam sa rasfoim marturiile vremilor, ce il pun in lumina pe voievodul Moldovei, Stefan cel Mare, pentru a evidentia o deosebita taina a puterii sale – smerenia. Intre contemporanii marelui voievod moldav Papa Sixt al IV-lea a lasat ca marturie cuvintele: “Lucrarea ta asupra necredinciosilor turci, vrasmasi comuni, savarsita pana acum cu intelepciune si barbatie, au adus atata stralucire numelui tau, ca esti in gura tuturor si esti laudat cu deosebire de toti, in unire de simtiri. Pentru lucrarea pe care ai savarsit-o si o savarsesti cu slava si cucernicie, ar trebui mai degraba a ti se multumi”. Acestor randuri din 1476 le alaturam pe cele ale lui Jan Dlugosz, din aceeasi perioada: “O, barbat minunat, cu nimic mai prejos decat comandantii eroici, de care atata ne miram! In zilele noastre, castiga el, cel dintai dintre principii lumii, o stralucita biruinta asupra turcilor. Dupa a mea parere, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii si mai ales cinstea de comandant impotriva turcilor, cu sfatul, intelegerea si hotararea tuturor crestinilor, de vreme ce ceilalti regi si principi catolici isi petrec timpul numai in trandavii sau in razboaie civile”. Doctorul Matteo Muriano considera in anul 1502: “Stefan este un om foarte intelept, vrednic de multa lauda, iubit mult de supusii sai, pentru ca este indurator si drept, vesnic treaz si darnic, arata bine la trup pentru varsta sa, daca aceasta meteahna nu l-ar fi chinuit, dar sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-i aduc o usurare, dupa cat pot sa-mi dau seama acuma la inceput. Fiul sau, domnul Bogdan voievod, urmeaza pilda domnului, tatal sau, e sfios ca o fata si e barbat viteaz, prieten al virtutilor si al oamenilor virtuosi, este tanar cam de vreo 25 de ani. Supusii sunt toti barbati viteji, ageri si nu facuti sa stea pe perne, ci la razboi pe campul de lupta”. Si iata si cuvintele urmasilor, asa cum au fost ele prezentate de catre protosinghelul Dosoftei Dijmarescu si monahul Timotei Tiron, de la Manastirea Putna: “Orice cetate, orice zid, orice val, orice sant, intreaba-l cine le-au facut; el iti va raspunde: Stefan cel Mare. Orice pod, orice biserica, orice fantana, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului sau. Orice bunatate, orice asezamant a caruia ramasite se mai traganeaza pana astazi, orice legiuire omeneasca, orice puneri la cale intelepte Stefan voda le-au urzit, iti va zice el, si iar Stefan voda. In sfarsit, acest domn, pentru moldoveni rezuma toate faptele istorice, toate monumentele, toate ispravile si institutiile facute in cinci veacuri, de atatia stapanitori”. (Mihail Kogalniceanu); “Prin jertfa de sange a sute de mii din fiii patriei am impins hotarele pana la marginile insemnate de graiul si de sangele romanesc. Chilia si Cetatea Alba, la pierderea carora a sangerat inima ta, sunt ale noastre, si Ardealul, pentru care tu si viteazul tau fiu Petru Rares ati purtat armele victorioase peste munti, este al nostru. Al nostru-i malul marii si bogata Dunare de jos. Si tot dupa a ta porunca facut-am razesi, in tot intinsul pamantului romanesc, pe toti care au purtat arma in timp de razboi, lucrand cu plugul in timp de pace. Steagul tau purtator de biruinta l-am asezat in Mitropolia capitalei noastre, spre a fi infatisat multimilor la zile mari de sarbatoare pentru intarirea si inaltarea sufletelor noastre. Si totusi, cand am plecat genunchii in fata scumpului tau mormant, in sufletul meu s-a nascut inca o duioasa ruga, pe care o indreptam catre tine ca unui parinte din veac adormit, dar necurmat, alaturea de sufletele noastre. In numele tau si al marilor tale fapte am gasit izvorul nesecat al rabdarii in timpul de umilinta si al curajului in timp de restriste. Insufla-ne duhul sfintei uniri in inimile noastre, pentru ca sa putem duce inainte greaua sarcina a Statului nostru intregit”. (Regele Ferdinand I, 1920).
Marele istoric Nicolae Iorga a lasat o patrunzatoare marturie despre voievodul Moldovei, Stefan cel Mare, notand intr-una din cartile sale: “In ziua de 2 iulie 1504 Stefan-voda cel Mare se stingea de o moarte blanda la Suceava, in desavarsita pace mareata ce se boltea asupra intregii tari pe stalpii puternici ai biruintelor sale. Domnise aproape cincizeci de ani, o jumatate de veac. Venise tanar, in vijelia navalirii, ca sa razbune pe ai sai, ca sa-si intemeieze viata si ca sa traga zid de vitejie in jurul tarii sale de mostenire. De atunci toate drumurile spre hotarele dusmane fusese batute de copitele cailor ostirii sale. Dar peste sabia lui minunata apasa o mana sigura, stapanita de un gand cuminte. I-a fost totdeauna mila de sangele oamenilor varsat in zadar. Amintirea sa a luminat totdeauna in marea biserica a constiintei neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vant naprasnic n-a putut-o stinge. Si astazi ea se inalta puternica, in marea flacara de mandrie si recunostinta ce porneste din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului imparat senin al romanimii”. (Nicolae Iorga, 1904). In acest sir al marturisirilor rostuim in acest editorial si gandurile Mitropolitului Bartolomeu Anania, insemnate in anul 2004: “Stefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Si-a luat-o de buna voie. Si a suferit pentru ea. In acea vreme Ardealul n-a avut un Stefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care sa-i duca crucea, si a dus-o poporul, si fiecare in parte, pana a venit biruinta. Aici, moldovenii au fost binecuvantati de Dumnezeu c-a venit el, Stefan, sa le poarte crucea, sa nu doarma el pentru ca sa doarma ceilalti, sa nu se odihneasca el pentru ca sa va odihniti voi, sa rabde el de foame in campaniile militare pentru ca sa nu suferiti voi de foame. Stefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu dupa 25 de ani de faramitare launtrica, de lupte interne, dupa care Moldova urma sa se prabuseasca sub jugul imperiului otoman. Stefan a stiut aceasta si si-a luat crucea pe umeri, avand in sine marile virtuti ale unui crestin”.
