In ale noastre “cetati ganditoare” – spunea poetul-academician Nicolae Dabija, fratele nostru de peste acea “granita de apa” a Prutului, inca despartitoare a fratilor din cele doua Romanii -, “partea noastra de vesnicie este limba”. Iar printre poetii de seama, care “au scris o limba ca un fagure de miere”, se situeaza, in aceasta a noastra “Patrie de pamant si de cuvinte”, la loc de seama al celor alesi, Grigore Vieru, care, prin tot ce a scris, a considerat limba noastra, acea limba sfanta, ce “leaga, prin sange, pamantul de popor”.
Ii citim versurile, ca niste clopote vuind peste mari de lumina, iar in bataia inimii de sub vertebra de aur, il vedem pe Grigore Vieru intrand triumfator in Targu-Mures, in iunie 1991, purtand “grupa de sange” a adevaratei poezii, reverberand rostirea poetica din acea “Scrisoare din Basarabia”: “Din Basarabia va scriu,/ Dulci frati de dincolo de Prut,/ Va scriu cum pot, si prea tarziu,/ Mi-e dor de voi si va sarut.//…// Afland ca frate-mi esti, odata/ Scapai o lacrima-n priviri,/ Ce-a fost pe loc si arestata/ Si dusa-n ocna la Sibiri.// Acolo-n, friguroasa zare,/ Din drobul mut al lacrimei/ Ocnasii scot si astazi sare/ Si nu mai dau de fundul ei.” In memoria colectiva a neamului, o vreme, sub strambate tratate, impreuna am trait chinul Golgotei. Ei, luati in dricul noptii, dusi dincolo de Cercul Polar, albind cu oasele lor pustietatile gulagurilor Kolamei, Vorkutei si Magadamului. Noi, aici, dincoace de Prut, sub apasarea cizmei si a stelei Kremlinului acelei vremi a “obsedantului nostru deceniu.” Inaltandu-se in puritatea lacrimii inmugurind cuvintele curate ale Patriei Eterne si ale Limbii noastre stramosesti, versurile lui sunt cunoscute romanului “De la Nistru pan’la Tisa”.
Daca noi, romanii de dincoace de Prut, invatam, sub dominatia bolsevica a URSS, de dupa 23 august 1944, “limba rusa cantand”, ei, basarabenii, fratii nostri de dincolo de Prut, invatau, spunea Grigore Vieru, limba romana, stramoseasca, plangand. “Cea mai limpede constiinta a Basarabiei”, cel pe care “Dumnezeu l-a sarutat pe suflet” – cum se exprima Nicolae Dabija -, poet al unui neam, Grigore Vieru “nu doar a scris in Limba Romana, ci a trait in Limba Romana”. Poate ca poezia lui “Limba noastra cea romana…” este tocmai un ecou al suferintelor acelor vremuri, in care “Straine pofte ne-au rapit,/ Cand via dulce, cand ogorul,/ Dar nimeni nu a izbutit/ Din piept sa smulga Tricolorul”, cand Domnul intra-n chilia celor dintr-un vesnic “Pahod na Sibir”, “Sa ne incalzim cu bucurie,/ Unul langa altul ca doi frati”. Asadar, “Limba noastra cea romana”, devine drept crez, limba a “doinelor de aur”: “Sarut vatra si-al ei nume/ Care vesnic ne aduna,/ Vatra ce-a nascut pe lume/ Limba noastra cea romana.// Cant a Patriei fiinta/ Si-a ei rodnica tarana/ Ce-a nascut in suferinta/ Limba noastra cea romana.// Pre pamant stravechi si magic/ Numai dansa ni-i stapana:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastra cea romana.// In al limbilor tezaur/ Pururea o sa ramana/ Limba doinelor de aur,/ Limba noastra cea romana.”
Roua in potirul Domnului, revarsare parca din gat de vioara pe fruntea linistii, curg, ca o miere binefacatoare, versurile din poezia “In limba ta”: “In aceeasi limba/ Toata lumea plange,/ In aceeasi limba/ Rade un pamant./ Ci doar in limba ta/ Durerea poti s-o mangai,/Iar bucuria/ S-o preschimbi in cant.// In limba ta/Ti-e dor de mama,/Si vinul e mai vin,/ Si pranzul e mai pranz./Si doar in limba ta/Poti rade singur,/Si doar in limba ta/Te poti opri din plans.// Iar cand nu poti/ Nici plange si nici rade,/Cand nu poti mangaia/Si nici canta,/ Cu-al tau pamant,/ Cu cerul tau in fata,/Tu taci atuncea/ Tot in limba ta.” O poezie ca un testament, amintindu-ne de cel al lui Ienachita Vacarescu, referitor la acea mostenire sacra privind “Cresterea limbii romanesti/ Si-a patriei cinstire”, aducandu-ne in memorie si poemul lui Alexei Mateevici, acel imn al limbii: “Limba noastra.”
Manati de acel dor de vecia noastra in casa Mare a Poeziei, a rabdarii si a nadejdilor, amintind de timpul acela al urcarii Muntelui Suferintelor, in acea luna iunie a anului 1991, regretatii Doina si Ion Aldea Teodorovici interpretau, la Targu-Mures, in premiera, imnul “Dor de Transilvania”: “Pe-aici se pastreaza in toate/ Urmele lui Dumnezeu,/ Iar fratele pururi e frate / La usor si la greu./ Mor pe planeta azi nume,/ Cinstea, crezul si dania,/ Ramane o minune pe lume:/ Transilvania.// Transilvania, Transilvania,/ Vatra calda, luminoasa,/ Ca litania, ca litania,/ De straveche si frumoasa.// De-aici izvoraste lumina/ Ce-atat de dulce ni-i,/ De crezi ca vorbeste romana/ printre pasari mii./ Mor pe planeta azi nume,/ Cinstea, crezul si dania./ Ramane o minune pe lume:/ Transilvania.// Aici e familia sfanta,/ Neuitati-cei din mormant,/ Aici de iubire se canta/ Si totu-i legamant./ Mor pe planeta azi nume,/ Cinstea, crezul si dania./ Ramane o minune pe lume:/ Transilvania.” Pentru “cresterea limbii” si “a patriei cinstire” a trait, a scris, a suferit si Orfeul din Pererita. Totul, printr-un mare sentiment de iubire, de patriotism si nationalism luminat, traditional romanesc.
Sub aspectul lui fragil, de “trestie ganditoare”, cuvantul limbii romanesti devine, la Grigore Vieru, o puternica arma de aparare si de atac, cu o putere mai mare decat tunul. “Ca luptator de linia intai, el si-a pus in primejdie chiar existenta sa fizica, aidoma lui Dumitru Matcovschi si a altor scriitori basarabeni, care nu au pregetat sa iasa cu pieptul gol pe baricadele limbii, culturii si traditiilor romanesti” – scria Viorel Dinescu. Vrajit de limba noastra cea romana, “poama poetica ispititoare”, printr-o abordare cu tenta mesianica, prin veridicitate si autenticitate, Grigore Vieru ne-a lasat drept mostenire, acele poezii antologice, precum “In limba ta”, “Formular”, “Nu am, moarte, cu tine nimic”, “La manastirea Capriana”, “Padure, verde, padure”, din carti precum “Strigat-am catre tine”, “Hristos nu are nicio vina”, “Radacina de foc”, “Alarma”, “Izvorul si clipa”, “Taina care ma apara”, in care subtextul, prin concentratia ideatica si imagistica, prin fiecare rand, devin metafora. Apartenenta la un spatiu si la un neam, la o credinta strabuna, la o istorie, nu poate fi conceputa, la Grigore Vieru, fara acea apartenenta la o limba romaneasca. Chiar si cartea pentru copii, aparuta la Chisinau, in anul 1990, se numeste “Frumoasa-i limba noastra”, preluand titlul uneia dintre poezii: “Pe ramul verde tace/ O pasare maiastra,/ Cu drag si cu mirare/ Asculta limba noastra.// De-ar spune si cuvinte/ Cand canta la fereastra,/ Ea le-ar lua, stiu bine,/ Din limba sfanta-a noastra”. Ne vom opri si la poezia “Comoara”, din volumul “Hristos nu are nicio vina”, pentru a invoca, din nou, acea putere de a cuceri a versurilor lui, in maretia luminii, a graiului nostru dulce: “In hramul graiului ma rog,/ Duminica si lunea,/ Avem o limba si un loc,/ Suntem in rand cu lumea./ Saraca nu-i, nici mititea,/ Cu deal frumos si vale,/ Intregul cer incape-n ea/ Si-ntreaga noastra jale.//…// Aud al toamnei vested glas/ Si vine batranetea./ Copiii mei, in ea va las,/ Paziti-i frumusetea!/ Paziti al limbii sfant poem,/ A ei margaritare,/ Caci mai de pret averi n-avem,/ Nici alta aparare”.
Coloana a Infinitului fiintei noastre nationale, Limba Romana, “floarea de latinitate”, are nevoie de aceste cuvinte. Garoafa rosie, de vorbe si de cantec, la Grigore Vieru, Limba romaneasca paseste cu incaltari aurite prin dimineata de roua a ierbii. In frumosul Limbii Romane, Grigore Vieru se inclina in fata inaintemergatorilor care “faceau valul sa cante” si “puneau steaua sa zboare”, cum scria Inaltul Domn al Limbii si al Poeziei romanesti – Mihai Eminescu. Luptator pentru idealul national, Poetul ne aduce, prin versurile lui, in rezistenta memoriei, faclii vii ale trairilor, prin preacuratul duh romanesc. Intr-un interviu din februarie 2000, Grigore Vieru spunea: “Am vrut sa spun populatiei dintre Nistru si Prut ca avem o limba frumoasa – aceeasi limba pe care o au fratii de peste Prut, ca avem un alfabet stravechi, al nostru, iar nu imprumutat, ca avem o tragica si tulburatoare istorie”. Contaminat de dreptatea cuvantului, Grigore Vieru amintea de acea originala greva a studentilor, cerand nu vreo majorare a bursei, ci “dreptul la Limba Romana si la Istoria Romaniei”. Sa faci greva pentru un “drept la Limba Romana”, drept cucerit de fratii nostri, alaturi de grafia latina, de Tricolor si de Imnul de Stat!
Pana si tacerea canta in poeziile lui Grigore Vieru! Orfeul basarabean de peste Prut, cel care a cantat mereu “Tricolorul”: “Trei culori si-o singura fiinta/ Romaneasca//…// Trei culori si-o singura vorbire/ Romaneasca”, a fost si ramane prin creatia lui, prin dragostea fata de “Limba noastra cea romana”, intr-adevar, printre acei “poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere”!
Acest frumos articol, cu care vrem ca sa bucuram cititorii “Onesti Expres” a fost scris de publicistul targumuresean Lazar Ladariu, autor a numeroase carti de reportaj (una dintre acestea avand titlul sugestiv “Raurile se intorc la izvoare”). Articolul a aparut la 19 februarie in ziarul “Cuvantul Liber” din Targu Mures si este un omagiu pentru Grigore Vieru, marele poet basarabean care s-a stins din viata la 18 ianuarie 2009, in urma unui cumplit accident. Este de mentionat faptul ca numeroase manifestari omagiale au cuprins in ultimele saptamani “tinuturile Limbii romane”, pentru comemorarea acestei mari personalitati.
