Intr-o povestire emotionanta, cu care a castigat un premiu la Concursul national de proza scurta „Radu Rosetti” (organizat de biblioteca onesteana), Nicoleta Imbrea din Darmanesti a caligrafiat intamplarile printre straini pe care le-a trait un tanar din Romania, in lumea „plina de fagaduinte” a occidentului. Intrucat aceasta povestire este una cutremuratoare, lasam transcrise in curgerea lor intamplarile triste pe care Nicoleta Imbrea le-a surprins: “Era prin noiembrie, acum vreo 5 ani, cand m-am intalnit cu George, fost coleg de facultate, si m-a convins sa plec cu el in Italia. Habar n-aveam atunci in ce ma bag… Abia ne intemeiasem o familie, eu si Ana, ni se nascuse primul baiat si am zis ca vom avea nevoie de bani pentru a-i oferi fiului nostru tot ceea ce noi n-am avut… In orice caz, imi spuneam ca intalnirea cu George nu putea fi decat mana destinului, care, pe aceasta cale, incerca sa ma maturizeze si sa ma aduca la stadiul de normalitate. Ana a primit cam greu vestea ca voi pleca pentru un contract de un an si ca va ramane sa il creasca singura pe Razvan, dar a ajuns si ea la concluzia ca asa era cel mai bine pentru toti. In sfarsit, am facut toate pregatirile necesare si in doua saptamani eram in Sicilia. George, care avea deja o oarecare experienta, mi-a promis ca totul este aranjat si ca vorbise deja cu patronul despre mine, care avand mare nevoie de angajati, pregatise deja contractul de munca. Salariul era mai mult decat motivant si ce sa mai zici ca prima zi de munca a inceput cu o petrecere. Numai domni eleganti, la costum, cu masini luxoase, sampanie, domnisoare venite anume ca sa ne distreze pe noi… Totul parea mai mult decat perfect, desi, intr-o oarecare masura, atata perfectiune mi se parea chiar suspecta. Prin urmare, am pornit increzator pe noul drum ce mi se deschidea, facandu-mi mari sperante ca experienta siciliana imi va aduce destui bani pentru a asigura un viitor lipsit de griji familiei mele.
Recuperator…
A doua zi de munca nu s-a asemanat prin nimic cu prima. Am mers cu doi dintre domnii aceia eleganti intr-o localitate apropiata, «sa observam», dupa cum se exprimasera ei. Nu stiam exact ce trebuia sa observam dar noii mei tovarasi de munca imi inspirau incredere datorita seriozitatii si diplomatiei lor. M-am luat dupa ei si ne-am tot plimbat cateva ore in mica localitate ce semana cu un sat de-al nostru, daca ne-am lua dupa strazile prafuite si dupa oamenii saracacios imbracati. Ceea ce ii deosebea de noi erau acele rufe intinse dintr-un capat in celalalt al strazilor inguste si pe la balcoane, de parca nu ar fi avut loc in propriile case. La un moment dat a aparut in peisaj un barbat destul de tinerel, care, de indata ce ne-a vazut, a luat-o la fuga. Credeam ca a fost impresionat de tinutele noastre si ne-a confundat cu niste agenti FBI sau ceva de genul, dar abia apoi mi-am dat seama ca noi il cautam pe el, de vreme ce tovarasii mei au inceput sa il fugareasca. Atunci cand am reusit sa-l incoltim abia imi trageam respiratia, dar am facut eforturi sa-mi intreb colegii «in italiana mea de balta», ce se intampla? «Taci din gura si ia aminte!» mi-au spus ei si au inceput sa il bata pe bietul om pana la sange. Incremenisem, nu stiam daca s-o iau la fuga sau sa sar in apararea victimei. Abia peste cateva ore, cand m-am intalnit cu George am inteles ca semnasem un contract de un an cu o firma de «recuperari». Pe scurt, bateam oamenii de nu mai stiau de ei pentru a inapoia banii ce ni-i datorau cu dobanda. A fost cel de-al doilea soc. In ce intrasem? Nu conteneam sa ma intreb cum am putut sa am incredere in vorbele unui asa-zis prieten… Ne stiam de atata timp cu George, trecusem prin atatea impreuna, iar acum vedeam in fata mea un om total diferit, un om care ma pacalise si-si batuse joc de increderea mea.
In cautarea amagirilor
Nu am reusit sa imi revin pana a doua zi, cand soarele a intrat pe fereastra si m-a gasit cu ochii pe pereti… Acum trebuia sa decid: sa plec acasa sau sa fac ce faceau acei oameni eleganti! Adevarul este ca nu venisem decat cu bani de drum si nu aveam cu ce sa ma intorc acasa. Mai exista si posibilitatea de «a denunta» firma la politie. Dar daca ceea ce faceau ei avea forme legale? Si in plus, nu stiam unde este sectia de politie! In concluzie, nu eram decat un individ picat din cer, care nu stia ce e cu el si pe ce lume traieste. M-am decis, in secret, sa muncesc pana voi strange bani suficienti pentru a ma intoarce acasa si apoi sa «imi iau talpasita»… Munca pe care o faceam de dezgusta, ma facea sa ma simt un nimeni. Incercam sa primesc misiuni «da solo», adica sa merg doar eu in urmarire si in loc sa bat oamenii, sa incerc sa-i conving sa inapoieze banii. «S-au prins de smecherie», pentru ca oamenii aceia nu mai veneau cu suma promisa, doar simulau ca sunt de acord cu mine. Intr-o zi m-a chemat «il capo» in biroul lui. Mi-a tras un pumn in nas si m-a amenintat ca daca nu imi fac treaba bine «ma bate mar» si ma trimite in strada fara un «sfant» in buzunar. Fortat de situatie, am inceput sa iau lectii de la ceilalti si sa le urmaresc miscarile. Mi-am intrat in mana abia dupa vreo luna, cand mi s-a permis sa «aranjez» pe unul din cei mai mari. Era un mafiot in varsta, care se tot imprumuta de la Angelo, seful nostru, cu care fusese prieten in tinerete, dar care «incepuse sa intre la apa». Nu-i mai mergeau afacerile ca altadata. Carabinierii nu se mai lasau atat de usor mituiti si arestau tot mai multi dintre oamenii lui, care vindeau droguri prin marile cluburi siciliene. De data aceasta imprumutase mai mult decat putea returna si Angelo stia ca n-o sa-si primeasca banii. Tocmai de asta ii imprumutase. Voia sa-i dea ocazia de «a-i aranja» orgoliul la locul lui, caci acum altcineva trebuia sa dobandeasca suprematia in Sicilia. Devenisem membrul celei mai mari trupe de camatari si mai mult decat atat, daca aveam sa imi dovedesc abilitatile, primeam prima de incepator, o suma deloc neglijabila. Asa ca l-am batut pe mafiotul Ricardo pana i-am auzit trosnind oasele. Pana atunci, in urma unei lupte obisnuiam sa ma imbat. Ca sa uit de durerea aceea din mijlocul pieptului pe care o simteam si care, pesemne, imi amintea ca nu era bine ceea ce faceam. De data aceasta insa durerea a fost inlocuita cu un sentiment de mandrie, ba chiar cu o forma de satisfactie. Facusem un lucru important si toti ma felicitau. Incetul cu incetul, am inceput sa-mi uit tristetile de poet melancolic si sa ma integrez mai bine in peisaj. Seara nu mai mergeam direct acasa pentru a-mi suna sotia din Romania ci treceam pe la «Prato», un pub inchiriat de Angelo pentru oamenii lui. Erau si domnisoare apetisante care dansau si ne faceau sa ne simtim bine, era mancare si bautura buna, era poker… acela devenise universul meu. Intr-una din zile m-a sunat Ana ingrijorata ca nu mai dadusem niciun semn. De parca numai la ea mi-ar fi stat gandul… M-a intrebat cati bani am reusit sa strang si daca as putea sa trimit o parte din bani acasa, ca nu se mai descurca numai din alocatia baiatului. Ma luasem cu una, cu alta. Cand sa vad ce am strans, nu stransesem nimic… Pai si chiria costa si mancarea si bautura si tigarile… si in plus pierdusem cam mult la poker. Si la urma – urmei, ce eram eu, Banca? Ana sa se descurce asa cum ma descurcam si eu… iar daca nu putea… sa se imprumute… avea si ea parinti, prieteni… tot eu trebuia sa o invat? In seara cand i-am spus toate acestea mi-a inchis telefonul iar de atunci… ei, bine, nu a existat «altadata», ne despartisem, desi eu habar n-aveam.
„Punctul critic”
O vreme nici nu am remarcat ca nu ma mai suna nimeni la telefon. Eram mult prea ocupat cu noul meu statut, caci devenisem preferatul sefului; nimeni nu avusese curajul «sa-l aranjeze» pe Ricardo si datorita acestui fapt acum aveam un Ford rosu, decapotabil. As fi putut sa plec in clipa aceea, asa cum planuisem dar lucrurile se schimbasera putin. Ana nu mai exista pentru mine din momentul in care ea singura a decis sa ma ignore. Acasa nu ma mai astepta nimeni, pentru ce sa ma intorc? «Ca doar prieten iti este cel cu care iti petreci timpul si cel care imparte cu tine ceea ce are si nu acela pe care crezi ca il cunosti, dar ajunge sa te tradeze», imi spuneam eu in timpul meu de meditatie, la umbra unui whisky… Intr-una din acele seri, cand ma indreptam spre «Prato» in noul meu Ford vad in oglinda o limuzina alba. Ma urmarea de ceva timp dar la un moment devenise suspect. Am ales un ocolis dar se pare ca limuzina il stia. Am apasat pe acceleratie si tot ma uitam in spate, gandindu-ma la o modalitate de a ma face disparut. La intersectie am inceput sa aud claxoane si din stanga si din dreapta. Trecusem pe rosu. Am intrat in panica… Am oprit deodata fara sa semnalizez… un taxi a intrat direct in mine… si m-am trezit la spital, cu George pe un scaun langa mine, spunandu-mi: «Ce iti inchipuiai tu? Ca ai sa-l bati pe Ricardo si nimeni nu o sa-l razbune? Pe aici nu merg asa lucrurile…»
Astazi, cand spun povestea vietii mele, vorbesc din perspectiva altui om. Nu mai am nimic din acel individ, in afara de amintirea lui. Nu m-am mai intors niciodata la Ana, am vrut sa isi pastreze fericirea gasita. Pastrez inca poza ei si uneori ma mai intreb cum ar fi fost daca altul mai bun decat mine nu mi-ar fi luat ceea ce eu am lasat in paragina. Scrisul a ramas ca o identitate a mea, aceasta este forta mea cea mai mare. Toate suferintele mele, intelesurile ce le dau cuvintelor, faptelor, amintirilor, toate se transforma in randuri. Ma intreb uneori daca ele folosesc cuiva… In visele mele, cu ochii deschisi vad cum un om ca si mine, ratacit printre intelesuri ia cartea mea de pe un raft de biblioteca, ii sufla praful vremii si, citind, se vede pe sine…
Si visul acesta ma face fericit. Dar nu ma bizui pe el. Stiu ca un alt om, inchizand cartea schiteaza un gest de dispret, regretand ca si-a irosit timpul citind o carte de nimic. Focul ce arde in mine s-ar mistui fara sens daca nu as scrie… Dupa atatia ani de cautari, am inteles ca eu nu sunt «recuperatorul», chiar daca am fost o vreme… M-am nascut cu acest foc in mine iar daca nu as fi cine imi spune inima sa fiu, mi-as pierde din nou identitatea si ar trebui sa fiu dependent de alcool, de munca sau de fapte pentru a nu lasa loc in mintea mea gandului ca nu stiu ce caut pe lume…”
Ion Moraru
