Consonante literare
Asa cum Eugen Lovinescu isi rescria criticile reluandu-si obsesiv si infinit ideile, de multe ori autocontestandu-le (se spune ca si Einstein proceda la fel), Ion Dragomir isi scrie, transcrie, rescrie poemele mereu nemultumit, mereu in cautarea formei perfecte meritata de gand. Uneori in rastimpuri scurte, alteori la intervale de cateva decenii, cand vocea poetului a capatat o suita de tonalitati grave si un timbru profund. Mai cocheteaza cu influenta versului folcloric, sugerand ca i s-ar potrivi ca o manusa pentru tematica sa, dar o paraseste repede cu aceeasi convingere intotdeauna ca numai efortul de tractiune grea aduce in lumina carate poetice. Expresia devine mai concentrata, cauta zonele abstracte, viseaza la poezia fara cuvinte. Versul „se strange”, comunicand doar tipatul abia auzit al framantarilor launtrice. Intelepciunea genereaza reflectii: „pamantul vantura necazurile omului”, „balsam sunt faptele curate”, „istoria incarca lumea cu o poveste amara”. Experienta existentiala «fabrica» pilule aforistice („Femeia – un intuneric / care te lumineaza”) sau nebanuite modalitati de comunicare a indicibilului. Motive eterne (jertfa pentru zidire, lumea – combinatie de bine si rau, parasirea mioritica a existentei) strabat emotional cateva poeme. In fine, intr-o vreme cand sentimentul patriotic este socotit desuet sau jenant, Ion Dragomir scrie «negru pe alb», tulburandu-ne sufletul: „Dintre strabunii mei / niciunul n-a murit in crizanteme… / Cand ma striga un mormant la Plevna / cu Bistrita dau roata Ceahlaului / … / Bunicii mei / oameni de pamant si ramasi ai pamantului / n-au fost in masinatiile politice varfuri, / ci gloata; / demni precum stejarii – / curgatori precum raurile, / luminosi precum soarele, / necesari precum aerul…” Un poem dedicat prietenului Ghita Teaca, talentatul pictor si sculptor, si el buciumean, se constituie intr-o monografie sentimentala a satului. Stilistic, poetul Ion Dragomir isi intareste discursul prin virtuti expresive daruite de inspiratie, dar mai ales prin munca de rob in brazda cuvantului. In acest sens gasim si o arta a cuvantului („Poetul / taie carne din trupul sau, / o frige la flacara inimii sale / si-o mananca. / Asa se naste / o carte ”) sau elemente similare („cuvantul se fura in poem”, „sunt poemul tradus din durerea voastra”). Este dificil sa scrii despre Ion Dragomir. Ai tentatia de a-l cita continuu, socotind comentariile inutile. Semn de poezie adevarata.
prof. Aristotel Pilipauteanu
Semn de poezie adevarata (II)
