Caligrafii – Esente otravitoare

Motto: “Un vapor este in siguranta in port, dar vapoarele nu sunt facute ca sa zaca in porturi.” – William G.T. Shedd
O pereche de gloante rosiatice ii urmau atent miscarile. Schimba incet, in stilul lui plictisit, paginile prafuite si vechi ale romanului politist pe care-l rasfoia de ore intregi. Pupilele-i se rostogoleau vioi peste randurile scrise, cu o rapiditate discreta si o atentie nemaivazuta. O ceata enigmatica roia in jurul sau, o ceata atat de tainica si de perfecta, atat de frumoasa, atat de otravitoare… Da. El era otrava. Era drogul ce-i colora viata pala si era otrava ce-i sfarsea fiecare zi cu un dor si o dorinta arzatoare. Parul i se lasa in niste valuri scurte pe ceafa puternica, evidentiind acele nuante de un blond perfect, infinit. Ochii lui atat de profunzi, de un verde coplesitor ii taiau rasuflarea deja ingreunata. Vedea in acei ochi un paradis indepartat, in care o singura clipa merita o viata intreaga. Numai ea putea simti acel parfum al sau, acele esente dulci si spirtoase ce-l inconjurau incontinuu. Orice rasuflare a lui insemna inca o clipa de placere a ei.
Cat n-ar fi dat ea pentru a sta chiar si o clipa in dreptul lui, auzindu-i surasul siret atunci cand citea un paragraf interesant sau o replica stupida. Il analiza, desi il cunostea perfect. Era acel tanar glumet si copilaros, care si-ar fi batut joc de tine ore intregi, dar la finalul zilei te-ar fi consolat si condus acasa. Asa era el. Cand il privea, in minte ii aparea o singura imagine: un condei umed de cerneala proaspata cu mirosul ei specific de fantezie, uneori actiune, sau chiar crima. El era inceputul si sfarsitul ei. El era ceasca plina de ceai negru, imbujorat de o sumedenie de aburi dulci si parfumati, dar care pe fund isi ascundea otrava cu gust de zahar si cianura.
Innebunea intrebandu-se ce vede o fiinta intunecata si vesnica ca ea le un simplu om luminos. Probabil era doar o alta umbra in cautarea unei lumini vesnice. Nu stia. Tot ce stia era ca il iubea la infinit si chiar mai mult. Totusi, o ineca acel venin puternic din sufletul ei, acea diferenta dintre ei: el era om, ea nu. El era un superb rasarit de soare peste colinele aflate la ananghie, pe cand ea… ea era apusul nostalgic al unei vai deja moarte de mult timp. El era om. Ea era un mic strigoi de carte. Ea era doar o fiinta singuratica ce traia inchisa in paginile prafuite ale unui volum necitit aproape de nimeni. O silueta neagra ce se ascundea ziua in umbrele rafturilor sau ale statuilor bibliotecii, iar noaptea hiberna printre randurile scrise ale cartii ei posomorate. Nu multi se aventurau in paginile ei pline de poeme nostalgice, triste si amare si oricine o facea, ramanea cu acea expresie dezgustata pe chip.
Cand a inceput? Totul a inceput in acea zi de toamna cand el s-a avantat printre rafturi si a scos cu un zambet unic acea carte politista. De atunci s-a indragostit de zambetul lui si, mai ales, de placerea cu care citea…placerea cu care citea o alta carte, si nu pe ea. Acea ” ea”, o carte noua despre crime si detectivi, reprezenta marul discordiei din care strigoiul muscase cu patima. Din cauza acelei carti, el nu o putea iubi, avea gandul in alta parte, la fel si inima. Invidia o rodea pe dinauntru precum rugina distorsioneaza aspectul fierului. O distrugea. Ce n-ar fi dat sa se schimbe, sa fie ea acea carte misterioasa pe care el o indragea atat de mult, dar nu putea, ea era sortita sa zaca intr-o umbra si sa admire de la departare persoana iubita. Se ura cumplit, voia sa fie altcineva, voia sa nu mai fie Louis, fata-strigoi melancolica si uitata.
Louis privi inca o data in departare spre silueta lui groasa si se incolaci in jurul bustului de piatra al unui filozof grec prezent in biblioteca. Ochii ei rosii ca doua flacari neobosite s-au lasat lent invaluiti de o pereche de gene lungi si negre ca abanosul. Nuanta aceea rosie profunda se pierdea usor in trestiile negricioase, ca un apus inghitit de buzele noptii. Buzele-i mici si pale i se colorasera imediat de nuanta intunecata a propriului sange ce se revarsa din zona coltului sau infipt adanc. Sangele-i era negru precum cerneala. Peste umerii albiciosi se revarsau in cascade pletele-i brune pana peste poalele rochiei sale. Isi privi cu atentie palmele albicioase si prafuite. Ii placea acel aspect murdar, dar in acelasi timp ingrijit. Trupul ii era invaluit intr-un material lung si negru, o lumanare de smoala ce se topea lent sub flacara proprie. Se misca in stanga si-n dreapta, fredonand in minte acea melodie scurta, inventata de ea, cu versuri din propria-i carte. Niste versuri posomorate, dar pline de o muzicalitate aleasa. Viata unui strigoi de carte nu este usoara. Nu, iubirea este cea care pune piedici in viata oricui, iubirea neimpartasita.
Un zambet batjocoritor i se conturase pe chipul ei pal, cu ochii incercanati si umezi. Ea era doar o fata mica, necunoscuta si timida. Se ascundea zilnic in melancolia unei umbre si privea din intuneric o prada prea puternica pentru dansa. Nu, se insela, nu el era prada, ci ea. Ea era prada unui sentiment sfasietor, un sentiment cu totul diferit. Se numea dragoste, iar ea nu stia daca ar fi trebuit s-o condamne intr-un iad de ura sau intr-o mare de placere. Era confuza. Iubirea nu ar trebui sa fie impartasita? Nu ar trebui ea sa aduca placere de ambele parti? Cate sacrificii ar mai fi trebuit sa faca ea pentru acel strop minuscul de caldura?
– Ma doare, revarsa ea printre buze, de parca un munte ar fi eliberat o cascada a carei forte supranaturale nu-i mai facea fata.
– Cat de trist.
Un oftat scurt ii scapase lui Louis printre buze. Langa ea sedea o alta fiinta fantomatica a neamului ei. Era Vadera. Femeia isi lasa pletele rubinii sa cada peste fata lui Louis, intr-un semn de superioritate. Louis s-a ridicat gata sa plece, cand il vazuse pe el ridicandu-se de la banca sa si indreptandu-se spre culoarul cu rafturile cartilor cu opere lirice. Era o minune?
– Indrazneste, ii sopti Vadera pe un ton mieros. Poate ti-e frica?
O provoca. Vaderei ii placea suferinta, dar nu a ei, ci a altora. Iubea sa priveasca sufletul zbatandu-se innebunit in propriul sange inchegat. Era o fiinta macabra, mult mai infioratoare decat Louis. Era strigoiul unei carti de groaza.
Louis isi intepa pentru a mia oara in acea zi buza inferioara. Poate era sansa ei ca printul zorilor sa o cunoasca. Ea il citise pe el prea mult timp, era timpul ca si el sa o citeasca. Un nod i se incalci in gat, iar mainile-i pipaiau pieptul nebuneste in incercarea de a opri acele batai cumplite.
Toata cutia toracica i se ridica si se lasa in jos intr-un mod euforic. Un cutremur abia simtit ii traversa intreaga coloana vertebrala si i se ciocnea de cap. Cioburi din ultimele ei ganduri logice se imprastiau dureros pe toata suprafata fiintei ei. Pleoapele se lasau ca niste cortine asupra irisilor sangerii. Dintr-odata a inceput sa inainteze din umbra in umbra, din intuneric in si mai intuneric, din ispita in pacat.
– Trista fata, repeta Vadera pe un ton batjocoritor, intorcandu-se cu spatele. Stia ce va urma si nu o afecta deloc, dimpotriva nici nu o mai interesa. Sadicitatea e una, inima franta e alta si nu-mi place sa aleg defel care e mai rea, dar stiu care-mi ofera mai multa satisfactie.
O umbra mai mare decat celelalte se ridica in fata unui raft vechi, invaluit de dantela impanzita cu mici insecte negre, plimbandu-se aiurea. Baiatul zvelt se strecura printre randuri, cautand cu degetul un titlu anume. Se stramba, se uita crucis si isi continua cautarea indelungata. Prinse in cele din urma in palmele-i mari un cotor gros cu un titlu mare si sters. Deschise alene coperta groasa, trecandu-si degetele peste pielea roasa in care era pecetluita. Paginile ingalbenite tremurau sub rasuflul lui glacial. Scrisul disparuse cu mult timp in urma, foile aratand aproape goale. Colturile indoite se cutremurau sub puterea unor palme hotarate. Pete galbui se revarsau peste intreaga capodopera, aratand vechimea documentului. Baiatul se stramba usor la vazul acelei glume. Era o gluma, doar o gluma. O carte atat de deteriorata nu merita sa fie citita, nu ca s-ar fi putut citi acele randuri golase. Sprancenele groase i s-au strans intr-o incruntare adanca. Inchise cartea cu rapiditate, din ea iesind o tornada de praf, precum fumul unei candele sfintite ce se infasoara in jurul unei cruci invizibile tot in sus, pana dispare in neant. Potrivi cartea inapoi la locul ei, ba chiar mai mult pe marginea raftului, si se deplasa cu rapiditate.Volumul, instabil de greutatea proprie, cazu pe podeaua rece. Coperta ii era cufundata in blana scurta a unui mic covor rosiatic. Precum un stol de porumbei albi si nevinovati, impuscati de ochiul agil al unui vanator iscusit, foile au plutit lent pe o briza crunta si s-au lasat alene oriunde intre rafturi. O lumina scurta din geam batea asupra unei foi de pe care se mai intelegeau cateva versuri singuratice. Particulele de praf isi croiau drum prin raza, creand o atmosfera nostalgica. In afara cladirii, un zmeu cu zale de aur era impuns cu asprime eroica de un barbar erou invaluit in blanuri negre. Apunea soarele, iar biblioteca se inchidea.
Raza se stingea lent, anuntand un final dramatic al unei alte zile luminoase. Precum o carte, o zi nu poate avea mereu un final fericit, trebuie sa existe si finaluri triste pentru suflete nostalgice…
– Vin imediat! se auzi un glas gros, barbatesc.
Pasi lenti, masurati, se apropiau de coloanele de cunostinte. De dupa rafturi, se vedea un pantof negru cu sireturile prinse intr-o funda mare. Cracul unui pantalon de stofa se contura de dupa umbre, ca mai apoi, in ultima lumina a serii, sa iasa din intuneric el. O camasa imaculata ii evidentia pieptul viguros si bratele groase, urmate de un gat fortos. Chipul ii era asezonat cu acel maxilar proeminent si acele gropite timide. Ochii lui negri te conduceau in alta parte necunoscuta a lumii, intr-un univers negru, in care singura lumina era provocata de caldura lui. Isi trecu o mana prin parul taciunat si scurt, dupa care isi fixa mai atent ochelarii pe nasul lung. Pupilele i se dilatara asupra fapturii “moarte”, imprastiate pe covor. Se apleca incet si incepu sa culeaga cu atentie si delicatete foile cartii si incepu sa le prinda inapoi, ca pe niste aripi de hartie alipite unui pui nestiutor. A zambit satisfacut, dupa care a dat sa prinda ultima pagina, pagina pe care se regasea un poem scurt.
– “Crancena simtire”, repeta el incet, mai mult pentru sine.
– Nu vii? se auzi o voce indepartata, batraneasca.
– Imediat, am spus! striga cu un strop de nervozitate in glas.
Rasfoi incet paginile cartii, zambind cu inteles. Numai el putea intelege acele randuri scrise aiurea, pentru el cuvintele fara sens erau metafore superbe. A strans cartea in palme, indesand-o in geanta lui de piele. O aseza cu atentie, urmand sa plece.
– Ce-ai mai gasit acum?! intreba bibliotecara cu ochelarii pe varful nasului carn.
– O carte, vrei sa vezi? spuse el cu un suras fortat. Femeia stramba din nas si inainta.
– O zi asa urata ca asta, rar mai vezi! Caldura prea mare si o seara asa friguroasa n-am mai vazut niciodata, se planse ea pe un ton ragusit.
– Stiu si eu, e nevoie si de zile ca astea. Daca n-ar fi zile urate, cum am mai putea pretui zilele frumoase? repeta el.
Batrana zambi stramb si zangani cheile inainte de a incuia usile din lemn masiv. Noaptea isi tesea poalele dantelate si negre printre valurile albe ale lunii. Licurici indepartati presarau cioburi de nestemate asupra materialului infinit. O umbra se infasura in jurul siluetei puternice a tanarului cititor, ca un sarpe infometat care se invalatuceste in jurul prazii inainte de a o sugruma. Un zambet scurt se schita pe chipul tanarului chipes la simtirea brizei reci de toamna. Isi scoase cu atentie cartea din geanta si, in timp ce mergea, rasfoia cu ardoare paginile vechi si prafuite, inspirand cu pofta esentele-i otravitoare. O pereche de gloante rosiatice ii urmau atent miscarile.
Sabina Andreea Chinzaruc, clasa a VIII a, Scoala Gimnaziala Nr. 1 Oituz, prof. coordonator Violeta Tipisca (Lucrare premiata la Concursul National de Proza “Radu Rosetti” Onesti, Editia 2016)