Dumnezeu uitase sa-i aseze culori in ochi, uitase sa-i arate cum infloresc primaverile pe pamant, dar ii daruise un har: cantecul. Prindea trilurile ciocarliei din cel mai elegant concert si era mandra de asta. Traia intr-o toamna continua, unde ceata se incapatana sa-si amestece nuantele si sa-i picteze o lume necunoscuta. Se misca prin ea, uneori alerga fara sa-i pese daca pasii ei duc spre pesteri ori spre inaltimi. Singuratatea n-o speriase pe Marika. Fusese abandonata intr-un orfelinat, nu stia cine si de ce a adus-o pe lume. Era oarba. Nu vazuse niciodata soarele, dar il asocia cu o stare de bine. Nu vazuse niciodata zapada, insa mama adoptiva ii povestise ca este ceva diafan, care acopera lucrurile intunecate si limpezi, deopotriva. Si ii mai vorbise despre covorul de frunze care, in caderea lor, isi canta doina de adio, ca odata atinse de pamant isi iau ramas bun de la ramurile prin care se zareste, mereu, cerul.
Asadar, norocul ajunsese la timp in viata ei. Crescuse, de la 2 ani, intr-o familie frumoasa. Si-a petrecut copilaria alaturi de sora sa, Daria care a deschis ochii pe Marika si a indragit-o mult, mai ales cand a aflat ca ii revenise sarcina s-o insoteasca peste tot. Astfel trecusera 20 de ani, timp care i-a intarit convingerea ca, atunci cand Dumnezeu iti ia ceva, tot el iti daruieste, in schimb, de zece ori mai mult.
Se pregatise intens pentru “Festivalul Crizantemelor”. Primise incurajari de la prietenii ei, unii cu deficiente de vedere, autism, sau cu dizabilitati fizice, toti de la “Clubul Pro Albastru” pe care-l frecventau de doua ori pe saptamana. Aici invatase sa cante. Avusese instructori buni si inimosi, care ii intinsesera o scara. Ea trebuia sa urce, cu incredere. Asa cum facea de fiecare data pe scenele unde concerta si unde era incurajata de aplauzele publicului. Cu siguranta tot asa va fi si acum. Odata a primit flori. Un buchet mare de trandafiri. Tare a regretat faptul ca nu a putut vedea persoana care i l-a daruit, dar i-a simtit mangaierea si strangerea de mana, venite din suflet.
– Multumesc, i-a soptit, niciodata n-am mai primit flori!
Nu a primit niciun raspuns. Dar nici ea nu adresase, de fapt, o intrebare. De la Daria a aflat ca era un tanar. Altceva n-a stiut sa-i spuna despre el.
– Vei fi cea mai frumoasa! si-a zis, in timp ce-si trecea mana prin par, ca si cum si l-ar fi aranjat putin. Probabil ca sunt frumoasa, continua pe un ton dezamagit. Am auzit ca oamenii nu seamana unul cu celalalt, ca avem infatisari diferite, ca si caracterul. Si nu o data, ci de multe ori, dar cel mai tare imi place sa mi se spuna ca vocea mea le umple inimile. Atunci simt adevarata frumusete!
Noaptea a trecut ca o vulpe pe o pajiste cu flori. Emotiile erau acoperite de dorinta de a urca pe scena si de a face sa rasune orasul acesta nou pe care-l va vizita in curand, si despre care i se spusese ca ar fi orasul lui Bacovia. Atunci si aici a auzit recitand pentru prima data, poezia “Plumb”. A simtit ca-si pierde aripile, ca intunericul se face si mai negru, ca ea este doar o gargarita derutata, ca trebuie sa se scuture de cateva ori sa-si revina.
Vocea ei umplu sala de aplauze. Rochia violet, parul lasat pe umeri, ochelarii care nu-i intinau surasul, toate acestea ii aduceau stralucire. Din primul rand, o urmareau doi ochi caprui. O urmareau cu atentie, sorbindu-i fiecare gest.
Tare si-ar fi dorit sa vada fetele celor care o aplaudasera indelung. Auzise murmurul lor si era fericita. Asa se cheama starea aceea de multumire, care te face sa plutesti, si tot asa a parasit scena, insotita de sora ei, Daria.
Dupa cativa pasi s-au oprit. Cineva a strans-o de mana.
– Daria, unde esti?
– Sunt aici, a raspuns fata.
– Cine e langa tine, langa noi?
– Un baiat, zise aceasta, chicotind.
O clipa s-a lasat linistea. Apoi a simtit parfumul trandafirilor care-i umpleau, iarasi, bratele. Erau aceiasi si totusi altii, dar daruiti la fel ca atunci: din inima. Inima unui necunoscut care o admira mai presus decat orice.
– Tu? Mi-ai adus iarasi trandafiri… data trecuta mi s-a spus ca sunt rosii, acum ce culoare au?
Necunoscutul continua sa-i stranga mana, fara niciun cuvant, ca data trecuta. Intre timp isi incepuse repertoriul o alta fata. Se auzeau, in jurul lor, soaptele spectatorilor.
– Cine esti, si de ce nu-mi vorbesti? Iti multumesc pentru gestul tau, imi dai mult curaj, dar mi-ar placea sa stiu ceva despre tine.
– Te-a intrebat cine esti! a accentuat Daria, care facuse ochii mari la aceasta neasteptata scena.
Acesta a suras, a sarutat-o pe obraz si a plecat. I-a lasat un numar de telefon, pe o carte de vizita. Se numea Dragos Enache si era instructor de dans la un centru special pentru tineri cu dizabilitati locomotorii. Era notat, desigur, si numele clubului, dar nu i se paru cunoscut.
In urma lui se asternea dragostea. Marika citise in braille romane care o duceau in calatorii superbe, printr-o forta spirituala si speciala. Acum se intampla acest fenomen venit din senin, se intampla si ii starnea dorinte noi: de asteptare, de cautare, de neliniste. Daca asta se cheama iubire, inseamna ca Dumnezeu nu m-a aruncat pur si simplu pe o tabla de sah, gandea tanara.
Din seara aceea, Marika a devenit o alta persoana. Statea ore intregi la fereastra camerei si privea in gol.
– Ce este in fata mea? a intrebat-o, intr-o zi, pe Daria. Stiu, dar mai spune-mi o data.
– Departarea, ii raspunsese aceasta. Adica, e un camp din care vor rasari, la primavara, multe flori.
Era clar. Departarile sunt reci, toamna, iar primavara sunt roze. Pana atunci s-ar putea sa inghete radacinile firave, dar tot va exista o samanta-doua care sa bucure ochiul cuiva.
– Daria, era dragut baiatul care mi-a daruit florile?
– Asa… ca tine!
– Si eu cum sunt?
– Tu esti… speciala! Apoi a ras. Sigur te-ai indragostit, nu-i asa?
Nu indraznise pana acum sa-i marturiseasca despre noile sentimente, simtise rusine si teama, dar fiindca tot s-a prins Daria, de ce n-ar vrea sa stie mai multe despre aceasta noua stare de beatitudine, care te duce si te plimba pe unde nu te astepti?
– Ti-a spus ceva, Daria?
– Nu.
– Nici tu nu l-ai intrebat?! Il cunosteai?
– Nu, nu-l cunosteam! Insa, de cand l-am zarit in primul rand, am stiut ca trandafirii aceia erau pentru tine. Prea te sorbea din priviri. E misterios, dar imi place!
– Bine. Acum lasa-ma singura, rautacioaso!
– Te las cu necunoscutul tau, Marika, sunt convinsa ca va mai aparea el de undeva!
N-a aparut in zilele si nici in saptamanile care au urmat. Or concertul de primavara ar fi avut loc abia dupa ce campia din fata ferestrelor sale va fi fost plina cu flori.
Intr-o zi s-a hotarat sa-l sune. A rugat-o pe Daria sa-i formeze numarul de telefon. I-a raspuns indata, adica a simtit cum se lasa un altfel de liniste. Ii auzea respiratia care umplea departarile, si-l imagina in fel si chip, ar fi vrut sa-i intalneasca iarasi atingerea aceea fina care i-a starnit primii fiori.
– Buna, sunt Marika, incepu fata cu stangacie. Mi-ai lasat numarul de telefon.
De undeva, parca din mormant, venea un oftat.
– Nu vrei sa vorbesti cu mine… Oare m-am inselat? Am vazut ca esti instructor de dans la un centru special, speram ca intr-o zi ma vei invata cativa pasi… Acum stiu ca toamna face daruri frumoase, dar triste!
Apoi a inchis. Un gol ii umplu stomacul. Noaptea care a urmat i-a plimbat, de mana, prin toate anotimpurile pamantului.
Dupa cateva zile insa, a primit o scrisoare. Nimeni nu-i scrisese, niciodata. A deschis-o cu emotii. Nu indraznea sa citeasca. Era un scris mic, mai mic decat in cartile cu care era obisnuita.
Draga Marika,
Trebuia sa-ti trimit aceasta scrisoare. Iti sunt dator. Daca mireasma trandafirilor pe care ti i-am daruit nu s-a disipat in cele patru zari, daca mana ta mai pastreaza o raza din caldura mea sufleteasca, inseamna ca nu m-ai uitat. S-ar fi dorit stropita cu lacrimi de neputinta, dar am stropit-o cu dor.
M-am bucurat cand ti-am auzit vocea si m-am intristat la gandul ca tu nu vei avea niciodata ocazia s-o auzi pe a mea. Fiindca nu ai avea ce. Cu alte cuvinte, sunt fara glas. Mai precis, mut! Toate cuvintele pe care as vrea sa ti le rostesc mi s-au ascuns in inima si fac acolo un vacarm de nedescris. Dar au invatat sa-ti rosteasca si sa-ti strige numele cu o sonoritate celesta…
P.S.: Daca doresti vreodata sa te invat cativa pasi de dans, nu uita ca trebuie sa ne tinem de mana!
Gina Zaharia, Premiul I la Concursul “Labirinturi autumnale” – organizat de revista “Insemne culturale”
