Intr-un oras ca Onestiul locurile de munca apar te miri de unde. Nu neaparat cele mai bine platite, nu neaparat ochioase intr-un CV, insa sunt joburi create parca special pentru unii oameni fara directie, in anumite etape ale vietilor lor. Care fac diferenta pentru un tanar de douazeci si cinci de ani intre a avea ce le pune pe masa unor copii sau nu.
Adrian, responsabil pentru covrigii din pauza de masa
O imagine parca desprinsa din filme mi-a atras saptamana trecuta atentia in Onesti. De vizavi de Biblioteca Municipala, iesise din sediul unei banci si cobora scarile un baiat cu alura lui Gavroche. Avea legata pe dupa gat o „ladita” cocheta, de plastic din care se vedeau cativa covrigi. N-am putut sa-l las sa treca fara sa-l intreb cine e si cum il cheama. Era sfios si oarecum grabit sa iasa din discutia cu mine, dar mi-a „scapat” strengareste informatia despre „baza de apropvizionare”. Asa l-am cunoscut pe Adrian, la Covrigarie, la una din multele covrigarii onestene, cred ca singura – totusi – care a adoptat stilul vanzarilor din poarta-n poarta. Pregatit sa onoreze comenzile, Adrian a devenit subiect de ziar si incurajat de doamnele imbracate in alb, din mainile carora ies covrigii impartiti prin Onesti la orele amiezii. Adrian are 25 ani si e vanzator ambulant de trei luni. Cauta sa se angajeze impreuna cu Gavroche de la Banca in momentul in care le-a sarit in ochi anuntul din geamul Covrigariei, iar a doua zi au si inceput treaba, dupa ce in zadar incercase sa lucreze „si la spalatorii, si in constructii”. „Este greu, totusi, pentru ca am de carat lada asta destul de grea, dar e frumos, pentru ca ma intalnesc zilnic cu foarte multi oameni, eu le spun din experienta mea, ce mi se mai intampla pe drum, ei imi spun de-ale lor. Unora le citesti bucuria in momentul in care intri la ei cu lada plina”, vorbeste Adrian despre locul lui de munca, pe care l-a gasit cu greu intr-un oras parca parasit.
De la „baieteala” la vanzator ambulant
Adrian, la 25 ani, ar fi fost poate vanzator ambulant oriunde. „Nu faci nimic fara scoala”, mi-a spus el cu intelepciunea omului patit. A facut doar opt clase: „mi-a placut baieteala, mi-a placut sa fug de acasa. Acum imi pare rau si incerc sa repar ce mai pot repara. Anul trecut m-am hotarat sa fac a IX-a si a X-a, pentru ca am doi copii – Rahela de un an si sase luni si un baiat de trei ani si sase luni – si pe unde am mai incercat sa ma angajez mi s-a spus ca am nevoie de macar zece clase. Copiii mi-au adus si bucurii, si greutati. Nevoile sunt mari, dar m-au responsabilizat. Acum imi castig painea aici si sunt multumit. Nu sunt multi bani, dar e ceva sigur. Eu mai am o sora si acasa, de mici, am avut o situatie mai grea. Poate si din cauza asta am tot fugit. Nu vreau asta pentru copiii mei.”
Covigii-n lada, idee importata
Ideea vanzatorilor ambulanti a fost imprumutata din alte orase si implementata in municipiul de pe Trotus de Tita Rotaru, administratoarea covrigariei la care lucreaza Adrian, acum „aproximativ un an”. „Intr-un oras in care marea majoritate sunt pensionari, iar cei apti de munca nu au unde lucru nu poti sa spui ca iti merge bine, dar facem si noi ce putem. Cei mai multi care lucreaza in Onesti nu isi permit sa-si cumpere meniuri sofisticate la serviciu si incet-incet a inceput sa prinda ideea. Sunt sefi de magazine sau chiar angajati ai unor societati care ne-au solicitat sa le ducem zilnic cinci, zece, douazeci de covrigi pentru angajatii care nu-si permit meniul zilei, dar au cincizeci de bani pentru un covrig, covrig pentru care nu trebuie sa se deplaseze”, ne-a impartasit Tita Rotaru.
Teodora Ciuraru
#1 : 19/11/2013, 22:12
Ultima modificare: 20/11/2013, 19:41 – user