Prin 1986, regizorul Mircea Veroiu (Nunta de piatra, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul sarpelui, Sfarsitul noptii, Sa mori ranit din dragoste de viata, Adela) marturisea, in cadrul unei retrospective organizate de Casa Tineretului din Timisoara cu cateva din filmele sale, ca grandomania lui Sergiu Nicolaescu, e fara leac, dar “sa-l tina Dumnezeu asa cum e, fiindca nu se va schimba niciodata; daca n-ar fi el, niciunul dintre noi n-ar putea sa faca filme in Romania”. Sergiu Nicolaescu a ramas un mit. Un mai tanar amic cinefil mi-a povestit recent ca, dupa ce a scris atat de rau despre ultimele sale filme (si considera ca inca a fost bland), a primit amenintari cu bataia de la admiratorii lui Sergiu. Pana una-alta, triumfalistele lui filme istorice, politiste si populiste continua sa produca manii. Si – mai putin ca inainte, ce-i drept – money-money.
Daca ar fi sa aleg doar un titlu din filmografia sa de regizor (ce numara 50+ titluri), dupa ce i-am vazut mai toate lungmetrajele de dinainte de 1989 (si cateva de dupa), memoria mea afectiva se opreste la drama psihologica Atunci i-am condamnat pe toti la moarte (1971). Pentru tema sacrificiului (inutil) si a lasitatii (autorul scenariului: Titus Popovici, dupa nuvela sa, Moartea lui Ipu), pentru imaginea stranie (Alexandru David) ce te facea sa simti arsita soarelui sau mirosul prafului de pusca sau trecerea timpului sau parcurgerea unui spatiu, pentru decoruri (Hortensia Georgescu) si interpretii principali (Amza Pellea, Gheorghe Dinica, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Ioana Bulca si copilul Cristian Sofron). Peste cinci ani, intre alte doua filme de aventuri (unele realizate in coproductie cu studiouri din Europa de Est & Vest), Nicolaescu mai incearca o drama: Osanda (1976), ecranizare dupa romanul Velerim si Veler Doamne de Victor Ion Popa. O parte din excelenta echipa de la Ipu se regaseste si aici: Amza Pellea, Gheorghe Dinica, directorul de imagine (Alexandru David) si compozitorul (Tiberiu Olah).
Celelalte filme sunt tributare unui gen sau altul – superproductia istorica din “epopeea nationala” si filme “de aventuri” (Dacii, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Pentru Patrie, Capcana mercenarilor, Ringul, Ziua Z, Mircea, Noi, cei din linia intai, Coroana de foc, Punctul zero, Oglinda, Triunghiul mortii, “15”, Carol I), policier-ul (Cu mainile curate, Ultimul cartus, Accident, Duelul, Revansa, Viraj periculos, Supravietuitorul), plonjari intr-un timp retro (Ultima noapte de dragoste, Mihail, caine de circ, Ciuleandra, Orient Express) si – ocazional – in lumea comediei (block buster-ul local, Nea Marin miliardar) sau a santierelor muncitoresti (Zile fierbinti).
Majoritatea au fost, la vremea lor, best sellers si, in lipsa modelelor occidentale (importul de filme comerciale din Apus era limitat, iar dupa 1983 drastic redus), constituiau singurele repere din zona productiilor “barbatesti”, “de actiune”, “cu batai, impuscaturi” si multa pirotehnie. Intotdeauna insa personajul numit “Muzica” isi “facea temele” ireprosabil. Fie ca e pusa pe note si orchestrata de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Nicu Covaci & Phoenix, Radu Goldis, Adrian Enescu, Vasile Sirli sau Anton Suteu, muzica evergreen din filmele lui Sergiu Nicolaescu (de factura simfonica sau jazz, pop-rock-folk sau electronica) traieste si in afara imaginii. Pacat ca in Romania nu se promoveaza muzica de film prin disc sau radio si cinefilii melomani care indragesc muzicile din filmele romanesti sunt nevoiti, cu foarte putine exceptii, sa o asculte “la pachet” cu imaginea.
Pentru milioane de spectatori filmele regizate de Nicolaescu ante-1990 devenisera un brand de neegalat. Unii s-au dezis de el, altii il mai frecventeaza si azi. In ciuda implicarii sale politice in evenimentele din decembrie 1989, sau poate tocmai de aceea. Dupa 1990, filmele lui Nicolaescu au fost in repetate randuri difuzate la TV, transpuse in format VHS, apoi DVD si comercializate cu succes, in vreme ce – observa Iulia Blaga – “adevaratii cineasti care au facut 4-5 filme chinuite sint in continuare de nisa; mai grav e ca exista chiar public tinar care prizeaza filmele lui Sergiu Nicolaescu rupindu-l de contextul epocii, luindu-l ca pe un autor de filme populare, fara a sesiza manipularea ale carei victime sint, asa cum au fost si spectatorii din vremea respectiva. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja alta discutie”.
In anul zero al mileniului trei, obsesia “nemuritorului” Sergiu este tratata cu fina ironie de Cristian Mungiu in scurtmetrajul Zapping. Il vedem aici pe Sergiu Nicolaescu in cateva mici fragmente din al sau Mircea (1989), in timp ce personajul (un dependent de televizor) zappeaza plictisit si obosit pe telecomanda, cautand sa vada “ce mai e”. Ii auzim mai intai vocea metalizata (“Imbatranesc si simt povara raspunderilor. Si-am visat si-o apa neagra”), apoi – dupa o plimbare pe alte canale – il regasim intr-un scurt dialog in care nepotul Voievodului (raisonneur al tinerei generatii de regizori romani talentati, insa faultati cand vine vorba sa apuce sa faca film?) il intreaba pe Mircea-Sergiu cel Mare: “Bunule, tu esti nemuritor?”. Iar “Bunul” raspunde sec: “De ce-ntrebi?”. La finalul partidei de zapping, inca un cadru scurt cu armate de calareti, decupat din generic, in care apare numele “nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelasi Mircea. Toate conotatii locale, romanesti, dar – nu-i asa? – fiecare cinematografie isi are Nicolaestii, Gibsonii si Costnerii ei.
Marian Sorin Radulescu (fragment din PSEUDOKINEMATIKOS. FALS TRATAT DE CINEMA , Editura Theosis, Oradea, 2010) Articol aparut cu concursul ziaristului Emil Stanciu, la trei ani de la stingerea din viata a lui Sergiu Nicolaescu (13 aprilie 1930 – 3 ianuarie 2013).
